In 1918, la doi ani dupa ce Einstein pusese deja definitiv bazele teoriei gravitatiei, Halle, Seares, von Maanen si Ellerman descopera experimental campul magnetic general al Soarelui. Aceasta descoperire marcheaza o data de referinta in istoria stiintei. Evaluarile cantitative ce au rezultat i-au permis lui H.A.Wilson sa constate, din nou empiric si in cazul Soarelui,aceeasi coincidenta “stranie” pe care Sutherland o revelase in cazul Pamantului. El observa anume ca momentele magnetice P si momentele cinetice unghiulare ale Soarelui si Pamantului se afla in raportul P/ ? 10^-15= const., care cantitativ poate fi scris si astfel: P/ = ? · G/2c = const., unde ? este un factor de ordinul unitatii, iar c este viteza luminii. Pe o astfel de baza cantitativa empirica H.A.Wilson emite ipoteza ca acest raport este caracteristic tuturor corpurilor ceresti in rotatie; exact aceeasi ipoteza este propusa independent si de H.Angenheister in 1925.

Aceasta este o ipoteza extraordinara, deoarece corpurile ceresti, printre care si Pamantul, sunt presupuse a fi – conform teoriei gravitatiei si fizicii in general – neutre din punct de vedere electric; insa dupa cum am vazut, un raport de forma P/ = e/2mc =const. este specific miscarii intraatomice a electronului. Perfectionarea instrumentelor de observatie si masurare conduc la faptul ca orice stea, orice corp masiv in rotatie ar trebui sa posede un camp magnetic propriu. De asemenea, teoria gravitovortexului (suprapunerea a doua campuri distincte: campul gravitational newtonian si campul unui vartej/vortex) aduce multe explicatii si solutii ce completeaza solutiile fizicii clasice. Astfel, prin acest concept, orice bucata de materie neutra – in sensul clasic – deci, inclusiv planeta noastra, poseda o sarcina electrica intrinseca e₀ , data de relatia e₀ = ? m , unde m reprezinta masa bucatii de materie considerata, iar G, constanta gravitationala. Iata o relatie intre gravitatie si electricitate. Apoi, tot in cuprinsul acestei teorii putem revedea relatia: electron – planeta Pamant.

Marimile magnetice caracteristice electronului si planetei noastre au o structura similara. Astfel, electronul are un moment magnetic orbital P_l = e/2mc ? _l = e/2mc ? h/2? = e/2mc ? ?, unde _l este momentul cinetic orbital, care, in unitatile determinate de constanta lui Planck are valoarea 1. Momentul magnetic de spin al electronului este P_s = e/mc ? _s , unde _s este momentul cinetic de spin si are, in unitati h, valoarea ½. Raportul valorilor numerice ale celor doua momente magnetice este P_l / P_s = ½ ? l _/ s _{= 1/2 ? (1 : ½ ) = 1. Cele doua momente magnetice ale electronului rezultate, respectiv din miscarea orbitala si cea de spin, au valori numerice absolut egale, P}l_{= P}s _{, exact ca si momentele magnetice corespunzatoare ale planetei Pamant.}

Revenind la acea anomalie magnetomecanica conform careia proiectia momentului magnetic rezultant P ( P = P_l + P_s), pe o directie preferentiala (de exemplu, directia perpendiculara pe planul miscarii, care corespunde unui camp magnetic “exterior” H) este un magneton Bohr, adica este perfect egala cu momentul magnetic orbital P_l , cu toate ca vectorul P_s face cu aceasta directie un unghi ?, diferit de 0, putem spune ca aceasta se regaseste integral si in miscarea gravitovortex a planetei noastre, dar, in acest caz, ea nu mai constituie propriu-zis o anomalie, ci un fenomen fizic care poate fi coerent inteles si reprezentat intr-un cadru conceptual figurativ. Proiectia momentului rezultant al Pamantului ( P = P₀ + P_S) intr-un sistem de coordonate geografice este exact egala cu momentul magnetic orbital P₀ , dar aceasta situatie stranie din punctul de vedere al compunerii vectoriale clasice a celor doua momente P₀ si P_S nu este datorata imposibilitatii de a intelege coerent si figurativ fenomenul, ci, pur si simplu, este datorata caracteristicii relativiste clasice a momentului magnetic P_S , de a nu fi resimtit intr-un astfel de referential, care se roteste odata cu Pamantul.

Singurul efect “static” al lui P_S asupra momentului magnetic rezultant ? P ?= ? P₀ ?, in sistemul de coordonate considerat, va fi, deci, o usoara dezaxare a directiei acestui vector, cu aprox. 11⁰ 50^/ fata de directia lui P₀ (care este perpendiculara la ecliptica), asa cum am vazut mai sus. “Anomalia magnetomecanica” are o explicatie simpla in cazul miscarii planetare. In particular, intr-un referential care nu participa la miscarea de rotatie a Pamantului in jurul axei proprii, valoarea finala a momentului magnetic rezultant P va fi, P = g ( e/2mc ) .

Daca P_s = 0 si, din relatia de inceput, ? P ? = ? P₀+ P_S ?, valoarea factorului g este, g = P / P₀ = / P₀ = 1; aceasta se realizeaza nu numai in cazul in care planeta nu ar avea efectiv rotatie in jurul axei proprii, ci si in cazul in care masuram momentul magnetic rezultant in referentialul de repaus al planetei, adica in sistemul geografic de coordonate. In acest caz, asa cum am aratat, valoarea momentului geomagnetic (momentul magnetic al lui Gauss) este efectiv egala cu cea a momentului magnetic orbital P₀ . In acest sens, putem spune ca valoarea g =1 este caracteristica unui moment pur orbital. Daca unghiul dintre cei doi vectori, P₀ si P_S , este ? = 0, atunci intr-un referential care nu participa la rotatia diurna a Pamantului, vom avea valoarea g =2, care va reprezenta, astfel, un moment magnetic de spin sui generis. Pentru orice alte valori ale lui ?, daca tinem cont de inclinarea reala a axelor proprii de rotatie a planetelor sistemului solar, in raport cu ecliptica, si de faptul ca aceste planete se rotesc in acelasi sens (prograd) – [desi unele surse sustin ca avem planete cu sens retrograd, cum ar fi Uranus (axa polilor are inclinatia, fata de perpendiculara la planul orbitei,de 98⁰, planeta deplasandu-se pe orbita de revolutie “rasturnata”, spre Pamant aratand, uneori, planul ecuatorului, alteori, o zona polara), Venus (la care, neexistand camp magnetic, ziua ar fi mai lunga ca anul si despre care unele surse au prezentat pe “Discovery”, ca miscarea de rotatie inversa se datoreaza, probabil, ciocnirii cu un corp ceresc); insa, neintelegerea provine din nespecificarea corecta a termenilor; adica, rotatie retrograda privind miscarea de rotatie de revolutie, sau diurna, sau relatia temporala intre cele doua (luand reper, deci, ori miscarea siderala, ori sinodica a corpurilor ceresti; astfel, in astrologie, planetele, avand diferente in miscarea de revolutie, isi pot crea si configuratii spatiale de inaintare retrograde, precum la atletism, cand un atlet urmeaza sa intre in turnanta pistei de alergari, iar altul a iesit deja de pe turnanta, alergand in linie dreapta; a se urmari, in acest caz, numai ideea de revolutie, concomitent cu interpunerea de sensuri momentane de inaintare – opuse; acelasi fapt se creeaza, considerand si miscarea de rotatie diurna a unor puncte clar stabilite, de pe corpurile ceresti in cauza)] – putem deduce cu usurinta ca valoarea coeficientului g , in miscarea planetara, variaza intre 1 si 2, si ca ea poate fi calculata pentru fiecare caz in parte.

O situatie absolut asemanatoare o regasim si in cazul miscarii intraatomice. In mecanica cuantica moderna, relatia dintre momentul magnetic rezultant, P, al electronului si momentul sau cinetic rezultant M este P = g (e/2mc) , unde factorul g este asa-numitul factor de despicare al lui Landé sau, mai simplu, factorul Landé fiind o marime caracteristica starii atomului. El are valoarea 1 pentru un moment pur orbital, 2 pentru un moment pur de spin, sau o alta valoare intermediara pentru o structura atomica mai complicata, in care pot exista combinatii de spin(i) si miscari orbitale. Putem spune, deci, ca el variaza de la un termen spectral la altul, corespunzator starii energetice a atomului. Una dintre sarcinile mecanicii cuantice este aceea de a determina factorul g , pentru o structura atomica data. Enorma cantitate de date experimentale stransa pana in prezent, in ceea ce priveste efectul Zeeman anomal, pe care calculul factorilor Landé s-a dovedit intotdeauna capabil sa le explice, constituie unul din cei mai puternici piloni, pe care s-a cladit teoria cuantica moderna a electronului.