Astfel, se va crea o posibilitate cu larga implicatie fenomenologica la nivelul Universului, cu sens filozofic. ?i anume, insumarea, in zona sau pe ansamblul retelei fundamentale [pe t2-p. si, apoi, (prin trecerea) pe manifestarea C fundamentala], a „intoarcerilor” neutrinice inconstante (spre deosebire, de exemplu, de radiatia neutrinica de fond ce corespunde unei temperaturi neutrinice de 2°K) va contribui la ridicarea plafonului anterior structural antimaterial de vibratie, marindu-i viteza de transmitere a vibratiei prin retelele structurale [si prin cea fundamentala, atat in mod direct (inconstant si neuniform), cat si in mod rezultant] pana la anularea defazarii specifice antimateriale si asigurandu-i trecerea la defazarea specifica materiei. Materia va contribui si ea la schimbarea de faza, prin propria actiune de diminuare energetica (a retelei fundamentale si a celor structurale materiale), trecand in configuratie specifica de antimaterie fata de vibratia retelei campului fundamental (dar prin sens opus de defazare fata de cel al antimateriei), acest fapt grabind mecanismul schimbarilor de faza de vibratie, in cazul nehotararii transformarii antimateriei in materie (de asemenea, si invers). Iata acel „ – ” din formula radacinilor timpului, a lui Einstein:

.

Astfel se manifesta mecanismul intoarcerii ciclice temporale. Acum antimateria devine materie, iar materia antimaterie. Procesele materiale de extindere se vor transforma in procese specifice antimateriei, de contractie (studiind capitolul urmator, ce prezinta mecanismul energetic universal, nimic nu mai este intamplator, chiar daca pana la momentul formarii campului fundamental intamplarea a jucat, totusi, un rol, insa cu valori continuu descrescatoare). Studiind raportul dintre numarul de afectari de un tip (sporiri ale vibratiei fundamentale) si celalalt tip (diminuari ale vibratiei fundamentale) la fiecare dintre modalitatile de structurare (substanta si antisubstanta) sau formele lor de organizare (materie si antimaterie), observam ca in Univers ar trebui sa avem echivalente de afectare. Adica, 1/2 s-ar compensa cu 2/1, sau (1/2+2/1)=(2/1+1/2), dar, bineinteles, nu ar fi vorba de fractii, ci de modalitati de prezentare a modurilor de afectare caracteristice structurarilor. Dar, modalitatea diferita de comportare energetica nu realizeaza o echilibrare spontana a modurilor de structurare, cu procesele si transmiterile energetice ale acestora, ci creeaza conjuncturi comportamentale de lunga durata, cu evolutii specifice. Astfel, avem de-a face cu expansiunea universala, cand (pentru manifestarea acesteia, in mod direct) se pune in valoare cantitatea mai mare de afectare specifica substantei in cadrul materiei, datorata defazarii specifice materiei (o parte a surplusului energetic material interactioneaza, totusi, in procesul atractiei gravitationale…), in timp ce o anume parte din surplusul energetic antimaterial al afectarii specifice antisubstantei din antimaterie nu mai poate lucra in mod direct (in faza manifestarii materiei) in scopul realizarii echilibrului energetic universal; apoi, avem de a face cu fenomenul de contractie universala (expansiunea si contractia privite in general, deoarece, in fiecare din aceste conjuncturi exista un anumit procent de interferare a fenomenului opus, iar la inversarea evolutiva ciclica, acelasi raport se respecta, dar inversat, cu toata evolutia in ansamblu, tinand cont de faptul ca, ori la expansiune, ori la contractie, fenomenele si procesele opuse lor, privind comportamentul energetic, pot avea un numar foarte mare de fluctuatii, in diferite mase de structurare, in mod alternativ, respectandu-se anumite relatii de echivalenta si echilibru), in care tot acea anume parte din cantitatea mai mare de afectare specifica antisubstantei din antimaterie, datorata defazarii specifice antimateriei (dar, aici fiind vorba numai de energiile emise de structurari ce se comporta pe t2-p. sau, eventual, aflate in relatii energetice cu cele ce se comporta pe manifestarile: A, B fundamentale), se aduna „de pe drumuri”, atacandu-i (dupa o acumulare in timp datorata neinteractionarii decat partiale) modul de functionare, prin schimbarea comportarii sistemului de referinta, adica, a vibratiei fundamentale (si reteaua structurala antimateriala resimte afectarea, determinandu-i-se o comportare ca a retelei fundamentale, de sporire energetica, dar tocmai spre faza caracteristica transmisa de materie retelei fundamentale – lasand posibilitatea de autoreglare a vibratiei de retea prin pulsatia magnetonilor structurali – astfel ajutandu-se schimbarea de faza, la fel cum si in cazul interactionarii retelei campului fundamental de catre retelele structurale de substanta si antisubstanta din materie, se produce o actiune de defazare a retelelor de substanta si antisubstanta din materie, de diminuare energetica – dar, in momentul la care ne referim, spre faza caracteristica transmisa de antimaterie retelei fundamentale – ajutandu-se schimbarea de faza, precum si in primul caz amintit). De asemenea, pe langa „energizarea” propriilor surse antimateriale, energiile neutrinice emise pe t2-p. vor actiona pana vor intarzia pe manifestarea C fundamentala, cand/unde isi vor aduce aceeasi contributie de sporire energetica.

Transmiterea pe t2-p. a energiilor neutrinice, de catre anumite stele sau de catre biostructuri (spirite), se va face numai in linie dreapta pe lanturile de transmitere fundamentale [dezactivate de transmiterea prin asa-zisul mecanism de autoreglare, mecanism avand viteza corpusculilor angrenati (procesului) egala cu „c”], creandu-se anumite „cruci” tridimensionale, ale caror „laturi” corespondente vor fi permanent paralele intre ele. Astfel, se vor crea doar anumite prilejuri pentru acest tip de interactionari, si anume, atunci cand „latura” unei „cruci” va veni in prelungirea „laturei” alteia. Ar mai fi cazurile de receptionari, la limita intrarii in primul mecanism de autoreglare [a(le) amintitelor „cruci” de emisie], emisiile venind de la distante mai mari (precum in cazul unor stele) sau mai mici (vizualizari ale emisiilor corespondente ale chakrei Coroanei in aura…), …momentele de emisie si distantele fiind relationate corespunzator. Energizarile realizate de biostructuri se produc in/pe toate fazele de vibratie fundamentale (energizari care pot angrena, sau nu, particule, precum in cazurile magnetizarii prin flux de particule, respectiv cele ale transmiterilor telepatice), insa cele mai eficiente par a fi cele ce nu sunt in faza de vibratie materiala propriu-zisa (in care se manifesta multiple interferari de procese, inclusiv cu cele ale proceselor de interferenta din fizica clasica), atat datorita descongestionarii energetice si structurale (cand fronturile energetice isi vor pastra identitatea la distante foarte mari, si dupa eventuale, dar oricum reduse, obstacole, si dupa, bineinteles, reorganizarile amintitelor fronturi energetice), cat si datorita mult mai facilelor interventii asupra straturilor subtile ale spiritelor (relationate deja cu structurarile celulare)… Structurarea celulara si biostructurala (subtila) a ochilor prezinta (si) posibilitati de concentrare [a(le) anumitor emisii] in fluxuri de particule…

Ar mai fi de amintit componenta quarkurilor de materie si antimaterie. Acestia au parti de substanta si antisubstanta in miscare de spin comuna, dar cu defazarea amintita anterioara, specifica materiei sau antimateriei.

Daca ati remarcat, la radiatia termica de fond de 2,84°K, am spus ca se „manifesta” in domeniul undelor radiocentimetrice (dar, dupa cum veti vedea, aceasta, datorita capacitatilor/conjuncturilor de „interceptare” ale receptorilor…) . Dupa cum stim,

.

Tabel de corespondenta intre frecventa si lungimea de unda a undelor electromagnetice

Viteza luminii, „c” = 3 ? 10¹⁰ cm/s

frecventa ? lungimea de unda ?

10 kilohertzi (kHz) 30 km

100 3 km

1 megahertz (MHz) 300 m

10 30 m

100 3 m

1 gigahertz (GHz) 30 cm

10 3 cm

( kilo = o mie sau 10³ ; mega = un milion sau 10⁶ ; giga = un miliard sau 10⁹ ).

Lungimea de unda fiind aparent redusa, dar mare fata de posibilitatea minima extrema, iar viteza in domeniul electromagnetic fiind constanta, ne ramane varianta unor frecvente relativ mari, dar reduse fata de posibilitatea maxima extrema a vibratiei fundamentale (aceasta din urma, deci, cu valoare maxima, si foarte mare si in comparatie cu acea componenta electromagnetica a radiatiei cosmice). Valorile radiocentrimetrice (ale ?) nu ar fi pe masura manifestarii fortei a 5-a (caracteristicile de unda ale energiilor cosmice, in general, sunt cumulari de coduri energetice ale nivelelor mici structurale, dupa posibilitati, in reteaua fundamentala, obtinute pentru/la nivele structurale mari). Forta a 5-a are vibratie uniforma, constanta, ce foloseste repetarea regulata a mecanismului de autoreglare (realizat prin/la pulsatiile magnetonilor fundamentali), cu cel mai mare numar de frecvente posibile (universal). Transmiterile suplimentare ale altor structuri interferate pot capata viteze mai mari decat „c”, cand nu se foloseste mecanismul de autoreglare (prin/pe t2-p.), sau egale cu „c”, cand se foloseste repetabilitatea mecanismului de autoreglare (mai mici decat „c”, doar in situatii conjuncturale, dependente de structurari si de manifestarile lor energetice multiple), desi, viteza de manifestare a mecanismului de autoreglare este > „c” (la contactarea unui singur cadran fundamental de catre componentele sursei codurilor energetice). In concluzie, la frecventele cele mai mari ar corespunde lungimile de unda cele mai mici, cand viteza de propagare a undelor este constanta. Radiatiile termica si neutrinica de fond sunt emisii cu surse raspandite peste tot (magnetonii fundamentali). Prima emisie consta in diminuari create de magnetonii fundamentali, dar care vor fi transformate, de fiecare data, in sens invers afectarii, de mereu urmatorii magnetoni fundamentali [datorita actiunii rezultante mereu opuse a tensionarilor magnetonilor fundamentali (tensionari ce realizeaza contactarile in/din cadrul magnetonilor) pentru obtinerea acestei emisii; astfel, o afectare sporita a vibratiei fundamentale, suplimentara acestui tip de contact, nu ar face decat sa agraveze impactul energetic si, in consecinta, sa creeze diminuari pe cele 6 portiuni de lanturi subordonate magnetonului fundamental; o afectare diminuata, suplimentara contactului specific manifestarilor A si C ale magnetonului fundamental, ar provoca „in afara” magnetonului transformator sporiri echivalente cu 1/6 din valoarea diminuarii primite, deci, „ -1”? 6 x „+1/6”]. A doua emisie, cea neutrinica de fond, va imparti valorile intrate in magnetonii fundamentali (desi acestea se pot cumula, din nou, cu alte astfel de fractiuni intalnite pe lanturile de transmisie), dar, tot timpul, cu acelasi sens al afectarii, datorita tipului de contactare a(l) manifestarilor B si D ale magnetonului fundamental, tip opus celui al manifestarilor A si C (comuniunea vibratorie si structurala dintre o tensionare si o detensionare permite pastrarea, intotdeauna, a identitatii afectarii suplimentare primite de magnetonul fundamental). Diferenta dintre emisiile cunoscute de fizica clasica si cele ale retelei fundamentale consta in existenta pretutindeni a sursei si a mecanismului insumarii sau echilibrarii valorilor, functionare executata in mod simetric, ciclic; afectarile identice ce se intalnesc intre doi magnetoni fundamentali se vor respinge (intorcand aceeasi valoare si de acelasi tip; un eventual surplus isi va continua drumul), influentand manifestarea momentana a magnetonilor, care poate fi de tip A, B, C, D. Astfel, la fiecare contactare, indiferent de ce tip, se vor obtine aproape instantaneu afectarea si replica sa (ce la randul ei provoaca o alta afectare).

Acum intervine eroarea de apreciere. Daca aceasta manifestare universala nu are o anumita polarizare (ca fiind a altui sistem gravitovortex superior metagalactic, etc), ceea ce este confirmat, ramane urmatoarea si singura solutie logica: din totalul de frecvente (daca nu ar exista interactionari, in general, sau afectari ale acestui total de frecvente de catre structurarile universale interferate), foarte, foarte multe isi vor pierde identitatea, datorita comportarii energetice a structurarilor, adica la suprapunerea noilor coduri energetice ale retelelor structurale peste singura „cale” de transmitere: codul uniform vibratoriu fundamental. Acesta, momentan, isi pierde identitatea (pana la trecerea acelor coduri energetice straine), iar imediat dupa trecerea acelor coduri, se regenereaza, revenind la normal. Veti vedea cum (in capitolul urmator) se poate realiza interferarea codurilor energetice ale diferitelor procese (sau cum nu se poate aceasta), datorita acestui tip extraordinar de constituire si manifestare, care este campul fundamental.

Revenind la ideea anterioara, un receptor (ale carui structuri oricum nu pot sa ajunga la capacitatea totala de frecvente a retelei fundamentale, decat daca ar fi o alta retea de camp fundamental, iar dintre doua retele de camp fundamental interferate intre ele, fara alte structurari suplimentare, nu s-ar face remarcat, dupa cum vedem, nici un receptor specializat pe interceptarea frecventelor, nemaidiscutand de lipsa posibilitatilor de punere in evidenta ale acestor frecvente) va intercepta ceea ce ramane nemodificat din comportarea fundamentala energetica, sau ceea ce tocmai a revenit la normal, astfel obtinandu-se aceste lungimi de unda mari. Periodicitatea si caracterele specifice undelor, ale transmiterilor energetice, contribuie, in egala masura, la crearea iluziei de observare si interceptare, deoarece spatiile ramase neafectate din codul general fundamental vor deveni tot periodice si imprumutand din caracterele de unda mentionate.

Referitor la neutrini, s-ar mai putea spune ca cei mai numerosi sunt expulzati de supernove sau de gauri negre cu energii de mai multe miliarde de gigaelectronivolti. O alta categorie o constituie acei neutrini (considerati) fara varsta, care au mai putin de 1 milielectronvolt de energie. In unele momente, o particula de neutrino poate interactiona cu o particula din solul terestru (dupa ce, de exemplu, a traversat globul terestru de la un capat la altul) si se poate produce un miuon (electron supergreu), care mosteneste o energie foarte mare din cea a neutrinului si fara a schimba directia strabate solul si ajunge in mare. Prin apa, avand o viteza mai mare decat viteza luminii, proiecteaza pe traiectoria sa un con de lumina albastra (efectul Serenkov). La inceputul Universului structurile nu aveau „unde” bine conturate in procesele lor, dar cu timpul, datorita insumarilor de coduri energetice si a unei mari varietati de comportari energetice, au rezultat coduri energetice protectoare sau chiar intretinatoare de procese (fara de care foarte multe procese nu s-ar fi produs), cum ar fi gravitatia, apoi posibilitatea ca un corpuscul sa acceseze (sau nu), in functie de aderenta la un anume cod energetic (ce poate deveni, deci, comun), o unda (chiar si o succesiune de semnale neutrinice din t2-p. sau intrate, apoi, pe manifestarile C, D), sau un sistem compus de unde, etc…

Cunoscand ca retelele, in general, au posibilitatea sa-si (auto)regleze distantele dintre lanturile de retea (la modificari ale valorilor energetice de retea – termodinamice – vor urma modificari ale distantelor amintite), si campul fundamental va putea proceda la o permanenta autoreglare a distantelor amintite. Astfel, daca raportul interceptarilor materiale ale manifestarilor energetice ale vibratiei fundamentale este de 2,84°K/2°K (radiatia termica de fond/radiatia neutrinica de fond), acest raport va fi cel al interceptarilor receptorilor materiali din manifestarile C, D ale pulsatiilor magnetonilor fundamentali (manifestari resimtite prin intreaga retea fundamentala), insemnand ca la manifestarile A, B ale magnetonilor fundamentali sa existe un raport inversat, (posibil) echivalent energetic. Aceasta datorita imposibilitatii de receptionare intr-o alta faza de vibratie fundamentala decat cea corespunzatoare fazei de manifestare a receptorilor si observatorilor materiali. Ce este in afara fazei materiale, va trece neinteractionat, deci neobservat. Aceasta „echivalenta energetica” nu se poate „intampla” (regla) instantaneu sau intr-un timp scurt (in sensul de aducere a unei noi modificari in raportul energetic universal), deoarece vor exista „piedici” energetice pe traseul lanturilor fundamentale de retea, datorita diversitatii comportamentale structurale si manifestarii „alternative” (in sensul de preferential, la/pentru nivelul retelelor structurale, prin lanturile de retea fundamentale) si din miscare a structurarilor; tendinta permanenta de indreptare a lanturilor de retea va face ca numai la perioade mai indelungate si numai „pe ansamblu” si „in bloc”, sa se poata face transportarea (de lanturi) si, implicit, modificarea de distante pentru lanturile de retea [structurale, fundamentale… (urmarindu-se relatia componentelor de lant si apoi relatiile interlant; va fi o lupta permanenta intre valoarea energetica zonala (si, bineinteles, tipul manifestarii energetice) si valoarea energetica manifestata pentru realizarea indreptarii lanturilor de retea, putand rezulta unele reale curbari ale retelei fundamentale zonale, spre interioarele gravitationale (pe langa corespondentele de ordin energetic si exprimate abstract), insotite, corespunzator, de modificarea densitatii retelelor structurale ale acelei zone].

Referitor la gravitatie, s-ar mai remarca anumite procese influentate de cubul distantelor dintre corpurile ceresti „generatoare” (sau mai bine zis, „beneficiare”). Astfel, Newton a fost primul care a aratat ca forta cu care Soarele singur ridica apa marii (fluxul) este invers proportionala cu cubul distantei Soare – Pamant (Luna are o forta de atractie de 4 ori mai mare decat cea exercitata de Soare). De asemenea, in periheliul Pamantului, din cauza fortei mari a Soarelui, centrul orbitei Lunii se va misca mai repede decat in afeliu, si anume, invers proportional cu cubul distantei Pamant – Soare. In teoria lui Newton, Pamantul, ca si Luna si toate corpurile ceresti, reprezinta simple puncte materiale, fara dimensiuni, intre care se exercita cunoscuta forta gravitationala F_N = k / r². Cand asemenea puncte materiale se afla la mare distanta, idealizarea newtoniana da aproximatii acceptabile. Sunt, insa, situatii cand trebuie, totusi, sa consideram corpurile ceresti la dimensiunile lor reale, asa cum este, de exemplu, cazul mareelor terestre, cazul in care observam miscarea Lunii din imediata ei apropiere si multe alte cazuri similare. Dupa cum se stie, miscarea liniei apsidelor Lunii, presupunand ca Luna este atrasa gravitational de Pamant numai prin forta gravitationala newtoniana, conduce la celebra valoare de 1⁰31^/28^//, adica numai la jumatate din valoarea efectiv observata. Presupunand o forta suplimentara de forma k / r³ (unde k este o constanta), cu care Pamantul ar atrage Luna, Clairaut obtine exact valoarea observata a acestei miscari. Deci si Pamantul provoaca o asa-zisa maree lunara, care poate fi masurata in prezent si care nu este, astfel, straina de relatia acelei forte centrale suplimentare gravitovortex

F_V = k / r³ .

Cu aceasta forta Soarele atrage Pamantul, Pamantul atrage Luna, Luna atrage Pamantul si Pamantul atrage Soarele. Acelasi lucru se manifesta si in lumea microcosmosului. In acest mod se poate deduce ca forta centrala suplimentara gravitovortex este oarecum o calitate a tuturor corpurilor, se poate, deci, considera un fel de forta „universala” (poate mai mult locala, adica, exercitandu-se in zona unde alta interactiune „extrametagalactica”, teoretic, ar fi putut interveni, dar, practic, nu intervine). Deci, forta suplimentara centrifugala gravitovortex este

F_V = k / r³ = F₅ ^/ (14*).

Dar cum gravitatia „clasica” F_N = k / r², ar insemna ca, fata de aceasta, sa existe o diferenta energetica datorata relationarilor specifice „coexistentei” intr-un sistem aflat in miscare de rotatie, o forta compensatorie intra-sistem, ce foloseste resurse si posibilitati ale manifestarilor configuratiilor rotative de spin (structurarile isi impun, atat reciproc, cat si, in final, fata de centrul de sistem, un „joc” spatial al traseelor miscarilor de spin in/prin cele 8 cadrane configurative de vibratie ale retelei fundamentale, „joc” ce in alte sisteme, cat mai izolate si mai restranse, nu s-ar produce…). Cu alte cuvinte, pentru realizarea fortei gravitovortex, gravitatia „clasica” va fi interactionata de o forta compensatorie intra-sistem, in asa fel incat se va realiza o „suplimentare” ce va diminua valoarea initiala. Astfel, vom avea forta compensatorie intra-sistem,

F_N – F_V = (k / r²) – (k / r³) = [k(r-1) / r³] (14**).

Cum F_N / F_V ? 10⁷ (14),

F_V ? [k(r-1) / r³ (10⁷ – 1)] (14***).

Observam ca, atat din sistemul de ecuatii format din ecuatiile (14) si (14**), cat si din sistemul de ecuatii format din ecuatiile (14*) si F_N = k / r², r ? 10⁷ (pentru raporturi energetice de la nivelul traiectoriei Pamantului).

Aceste formule, precum si cele anterioare, si celelalte din fizica clasica sunt, bineinteles, in faza de vibratie specifica materiei. Astfel, acest efect suplimentar „centrifugal” si gravitational, F_V , pare a fi miraculos, dominand procese si dand chiar proprietati structurilor. Destinul energetic produs de sistemele cosmice superioare cuprinde componenta suplimentara gravitationala si centrifugala, forta gravitovortex (F_V = F_5´) si componenta energetica suplimentara fluctuanta, necalculabila, deci, componenta activa, precum si componenta uniforma a retelei fundamentale, formata din radiatiile: termica de fond si neutrinica de fond, ce vor constitui, indiferent in ce momente de faza vor fi contactate, componenta pasiva. Pentru teoriile de ultima ora, ce vor interactionari calculate, destinul energetic al sistemelor cosmice superioare pentru planeta noastra ramane F_5´ = F_V. Campul gravitational terestru constituie o componenta a lui F_N, forta gravitationala generala (ce se insumeaza, in zona, cu valorile corespunzatoare sistemelor cosmice superioare). Destinul energetic al sistemelor cosmice superioare are o rezultanta in zona Terrei (dar cu anume componente, in functie de fazele de interactionare), ce interactioneaza componentele interne ale Terrei si va interactiona (direct) si structurarile de la suprafata Terrei. Acestea vor primi si eventualele fluctuatii ale campului gravitational, datorate (si) interactiunii destinului energetic al sistemelor cosmice superioare, dar si fluctuatiei cu cauze proprii terestre, independente de cele exterioare amintite (toate acestea au tendinta sa se echilibreze; echilibrarile pot fi permanente sau cu anumite pauze, aproape imperceptibile; delimitarea a tot ceea ce se echilibreaza permanent sau cu pauze aproape imperceptibile, se poate numi gravitatie). Destinul energetic generat de sistemele cosmice superioare are componente (energetice), care, la apropierea („noastra”) de sursele lor, se vor transforma si in alte „forte” gravitationale zonale (plus componente energetice ce tot nu vor interactiona gravitational). Deci, nu toate emisiile energetice ale sistemelor cosmice interactioneaza gravitational (si) in toate zonele. In concluzie, si Terra va avea o componenta energetica ce nu interactioneaza gravitational (contand compatibilitatea codurilor energetice, faza de vibratie, uniformizarea fronturilor energetice,…) si care se poate alatura destinului energetic al sistemelor cosmice superioare. Iata un joc al transmiterilor energetice, pe care oamenii de stiinta vor sa-l cuprinda in formule matematice stabile, dar fara sanse de izbanda (bucurandu-se doar de aproximari).

Pentru a incheia acest capitol ar trebui sa mai amintim de incercari de a unifica fortele cunoscute ale fizicii clasice. Astfel, Weinberg, Glashow (Universitatea Harvard), Abdus Salam (pakistanez), au avut contributii importante in a unifica fortele slabe cu cea electromagnetica. S-a considerat ca nu ar exista o cuanta, de tipul fotonului, care sa fie suportul material al interactiei slabe, ele fiind considerate procese locale (punctuale). Incercand sa creeze o teorie necontradictorie a interactiilor slabe, lipsita de expresii infinite, in anul 1967, Weinberg si Salam au elaborat un model in cadrul caruia interactiile slabe si electromagnetice se descriu in mod unitar. Un moment important al istoriei fizicii l-a constituit anul 1973, an in care au fost descoperiti curentii neutri prezisi de modelul Weinberg – Salam. In afara mezonului Z⁰ (neutru), interactiile slabe au loc prin schimbul mezonilor W^± (incarcati), denumiti si bosoni vectori intermediari (avand spinul 1 si cu rol mediator intre particule). Mai sunt incercari de a unifica fortele electromagnetice si interactiile slabe, cu ajutorul interactiilor tari, care se bazeaza pe caracteristicile bosonului X (cu masa de 10¹⁵ ori > decat protonul) si pe interactiunea quark-electron. Dar, oprindu-ne deocamdata aici cu fizica clasica, incercam sa patrundem un model energetic universal, intocmit prin varianta eliminarii (a zeci si zeci de variante, in decurs de peste 20 ani, pe baza ultimelor descoperiri stiintifice si a legilor fizicii clasice – atat cat au avut certitudini) si care a sugerat zeci si zeci de procese universale, de-a lungul perioadei de peste 20 ani de lucru, unele dintre previziuni (in special, procese si particule ale fizicii subcuantice) adeverindu-se intre timp, o parte dintre ele obtinand confirmari in laboratoare si premii internationale pentru fizica.