Afectarile odata transmise prin reteaua fundamentala se vor intalni, vor interactiona dupa regulile deja prezentate (acestea realizandu-se pe aceleasi portiuni de lant, din directii opuse, dupa transformarile efectuate de magnetonii fundamentali sau chiar prin intermediul acestor transformari). Echilibrarile realizate in/din zona surselor energetice (in zona retelelor ce isi manifesta miscarile de spin in exercitiu) vor da distantele dintre acestea. Deci, intre componentele microcosmosului vom avea urmatoarea scara:

Atomul este de marimea 10^-10 m (adica 1/10¹⁰ m).

De 10.000 de ori mai mic, nucleul atomic (10^-14 m), decat atomul.

De 10 ori mai mic, protonul (10^-15 m), decat nucleul.

De 1.000 de ori mai mic, quarkul (≤ 10^-18 m), decat protonul. Vorbind de marime, ne referim la diametrul particulei respective. Pana la componentele de substanta si antisubstanta ale quarkurilor (ce mai pot fi denumite prequarkuri sau preoni), se fac doar „incercari”. La aceste scari, la care interactioneaza componentele structurale, manifestarile de forta (in fizica clasica, forta este definita ca un „agent” ce poate modifica miscarea unui corp, schimbandu-i viteza sau directia, eventual si alte proprietati, iar, in ansamblu, fortele fundamentale cunoscute sunt reprezentate ca un schimb de purtatori de forta, ce poseda proprietatile materiei care interactioneaza) sunt realizate pe urmatoarele raze de actiune:

Forta tare ≈ 10^-15 m.

Forta slaba < 10^-17 m (<10^-18 m, chiar).

Forta electromagnetica – infinita, intr-un „mediu” ce tinde spre infinit, dar finit.

Forta gravitationala – infinita, intr-un „mediu” ce tinde spre infinit, dar finit.

Dar, sa continuam…

Retelele primare universale, cele de substanta sau antisubstanta au dimensiuni mai mici, dar zona de interactiune energetica directa este cea considerata, de noi, microparticula (cum, la fel, zonele de interactiune energetica directa, la nivel mai mare, sunt considerate particule elementare; in afara nivelului primordial structural, cel al particulelor initiale, lanturilor si retelelor structurale de substanta si antisubstanta, unde inca mai conteaza, in mod direct, contactele „particula initiala – particula initiala”, la celelalte nivele, la care a aparut posibilitatea transmiterii de procese energetice, unde energetice, prin reteaua fundamentala, va conta numai zona afectata energetic, ce are posibilitatea de interactionare energetica directa si, chiar, valorifica aceasta, pentru a desemna particule elementare, procese energetice diverse; dincolo de zona de interactionare energetica directa, se va afla o zona de echilibru energetic, fara de care nu ar exista structurari; zonele de echilibru energetic nu sunt altceva decat legaturi (sau „forte” de legare) la diferite nivele: legaturi gluonice, legaturi („forte” de legare) nucleare, legaturi atomice, legaturi moleculare, … la nivel cosmic, gravitatia de echilibru… Retelele de substanta si antisubstanta pot interactiona depinzand de sensul miscarii de spin, de corespondenta raportului de 2/1 intre felurile de afectari (corespondenta inversa de afectari), de cadranul aflat „pe rol” si, indeosebi, de defazarea fata de vibratia retelei campului fundamental. Sensul miscarii de spin provine din incalecarea pe aceeasi parte (de catre lanturile de retea structurale) a lanturilor retelei fundamentale, din diferenta de faza fata de vibratia fundamentala si din manifestarea raportului de 2/1 intre tipurile de afectari. Sensul comun de rotatie al retelelor de substanta si antisubstanta da quarkului o miscare de spin unitara, iar interactiunea retelelor de substanta si antisubstanta, in functie de corespondenta cadranelor aflate „pe rol” [stiind ca fiecare din cele 4 cadrane necesare realizarii miscarii de spin complete are interactiuni si (va produce) afectari diferite +/- pe cele 3 dimensiuni ale retelei fundamentale: a, b, c], va trebui sa dea 4 tipuri de quarkuri diferite; intoarcerea prin reteaua fundamentala a vibratiei si, apoi, considerarea fiecarei dimensiuni fundamentale ca fiind verticala „N/S” fundamentala (desi nu exista polaritatea cunoscuta in fizica clasica, ci un fel de „tripla” polaritate) ne determina sa acceptam ideea ca procesele universale, daca nu ar exista campuri polarizatoare, ar putea fi considerate (cum si sunt, chiar interferate si prin aceste campuri polarizatoare orbitale) cu existenta si activitate continua, nefractionata, indiferent de orientarea spatiala universala; asadar, la intoarcerea vibratiei prin particulele initiale se inverseaza polaritatea fiecarei dimensiuni fundamentale si, deci, si a retelei fundamentale, in ansamblu.

Structurile antimateriale sunt identice cu cele materiale, numai ca defazarea (vibratiei) lor consta in devansarea vibratiei fundamentale, aceasta (din urma) putand, la t2-p., sa transmita si fara trecerea prin filtrul magnetonilor fundamentali, energii de afectare (de aceasta data) superluminice (ca viteza). Structurile materiale, prin defazarea vibratiei lor, intarziata vibratiei fundamentale, vor transmite afectari ce nu mai au nici o sansa comportamentala, decat cea de intrare in mecanismul de autoreglare energetica a magnetonilor fundamentali si de a crea energii electromagnetice, electrice, magnetice. Energiile neutrinice antiluminice superluminice (ca viteza), intr-un anumit procent, se vor intalni pe aceeasi portiune de lant fundamental, rezultand, atat respingeri repetate, cat si echilibrari de retea; respingerile repetate vor ajunge, prin procese intarzietoare (si, deci, prin defazare) si in ipostaza timpului 3 particular de vibratie; singura posibilitate este sa intre (astfel) in mecanismul de autoreglare energetica a magnetonilor fundamentali, posibilitate prezentata deja; surplusul energetic luminic al materiei (datorat defazarii specifice a materiei fata de vibratia fundamentala) este folosit de materie pentru realizarea expansiunii, iar surplusul energetic antiluminic al antimateriei (datorat defazarii specifice a antimateriei fata de vibratia fundamentala) este folosit de antimaterie pentru realizarea contractiei structurale proprii (acestea, in afara realizarii proceselor gravitationale, de evolutie ciclica temporala si spatiala…). Daca surplusul energetic datorat defazarii (materiale sau antimateriale) este mai mare in unul din cazuri sau este egal, nu modifica cu nimic ciclul evolutiv/„involutiv”, deoarece, un proces extraordinar de important este cel al defazarii in timp si a retelelor structurale de materie, antimaterie, si anume, in acelasi sens al afectarii cu cel creat de ele. Revenind la retelele de substanta si antisubstanta, pentru a se forma quarkurile, acestea trebuie sa aiba acelasi sens de rotatie si cadrane corespondente pentru afectarile transmise retelei fundamentale (adica, pe dimensiunile de retea fundamentale a, b, c, va trebui sa avem, de exemplu: pe a, „+” de la reteaua de antisubstanta si „ – ” de la reteaua de substanta; pe b, „ – ” de la reteaua de substanta si „+” de la reteaua de antisubstanta; pe c, „+” de la reteaua de substanta si „ – ” de la reteaua de antisubstanta; de asemenea, la urmatoarea rotatie, va trebui sa corespunda acest sistem +/- ; in alte cazuri, nu este obligatoriu sa corespunda acest sistem +/- pe fiecare dimensiune de retea fundamentala, …insa minim pe cate una dintre acestea). Continuand…, ar trebui sa fie 4 x 2 = 8 (4 tipuri x 2 sensuri de rotatie = 8) quarkuri. Daca vom considera fiecare dimensiune fundamentala ca fiind verticala „N/S” fundamentala, vom avea 3 tipuri de trasee a cate 4 cadrane fundamentale, folosite de retelele structurale, trasee echivalente cu schimbarea pozitiei lanturilor structurale fata de cele fundamentale, pe rand, in configuratia aceluiasi cadran fundamental.

Deci, 8 x 3 = 24 quarkuri. Un quark realizeaza legaturi gluonice (interdependenta energetica sau zona de interactiune optima, dupa criteriile si modalitatile prezentate anterior) cu alte quarkuri (precum si modul/tipul de interactiune din interiorul quarkului), pentru punerea in evidenta a fortei de culoare, pentru punerea in evidenta a fortei tari (interactiunea dintre un quark u de la un nucleon si un quark d de la alt nucleon), de asemenea, va crea manifestari „de dreapta”, posesoare ale sarcinii slabe ce participa la interactiile slabe [cu rotire spre dreapta, la care sensul vectorului spinului coincide cu sensul de miscare a particulei; a se lua in considerare miscarea compusa, prezentata in lucrare, la trecerea unei retele structurale dintr-un cub de retea fundamentala intr-altul, intorcandu-se cu 90⁰, pentru schimbarea cadranului fundamental de vibratie interactionat, concomitent tot cu o rotire, de ≈ 90⁰, datorata incalecarii lanturilor fundamentale de catre cele structurale; orice rotire, ce nu este exact de 90⁰, va fi reglata de contacte suplimentare, spre pozitia standard de „asteptare” a interactionarii urmatoare…; in plus, mai trebuie mentionat ca sensul de miscare al particulelor este obtinut ca urmare a influentei gravitationale a sistemului dominant galactic, impreuna cu celelalte interactionari ce vor contribui la crearea unei rezultante, (sens obtinut) prin aderari sau neaderari la aceste (amintite) interactionari dominante, aceasta (referitor la interactionarea particulelor), izolat sau in cadrul relatiilor energetice deja realizate (corespunzator conditiilor specifice ale acestora)], sau „de stanga” (cu rotire spre stanga, la care cele doua sensuri sunt contrare), toate acestea prin „jocul” energetic al polaritatilor create prin reteaua fundamentala, polaritati avand, sau nu, definitivate/conturate fronturile de unda (la locul interactionarilor). Astfel, neutronul, protonul vor avea componentele de substanta, antisubstanta din quarkuri, cu sens comun de rotatie, iar quarkurile, in interdependenta energetica. In practica, veti vedea in cuprinsul lucrarii, n₁⁰ va avea: d^-1/3 [cu antisubstanta u^+2/3 si substanta e^-1], u^+2/3 [cu antisubstanta u^+2/3], d^-1/3 [cu antisubstanta u^+2/3 si substanta e^-1], iar p₁⁺¹ va avea: u^+2/3 [cu antisubstanta u^+2/3], d^-1/3 [cu antisubstanta u^+2/3 si substanta e^-1], u^+2/3 [cu antisubstanta u^+2/3].

Nu voi relua in totalitate datele lucrarii anterioare si nici toate variantele aparute in lumea fizicii subcuantice, cuantice, nucleare, atomice. Dumneavoastra veti alege singuri intre toate acestea, lucrarea de fata nefacand altceva decat sa va prezinte o viziune noua asupra microcosmosului si nu numai, un „liant” al tuturor transformarilor energetice, comportarilor energetice, structurale, un mecanism ce leaga, fara integrale, derivate, logaritmi, etc., intreg Universul. Reluam dispunerea quarkurilor in nucleoni, aratand ca legatura dintre antisubstanta de la un quark si substanta de la alt quark formeaza legatura gluonica. Voi prezenta un proces interesant, ce poate, in diferite ipostaze, sa induca in eroare: la contactul cu unele particule elementare (…asa-zise particule elementare), structuri, procese, alte particule elementare vor interactiona numai energetic cu emisiile energetice ale primelor amintite; cum procesele energetice, undele pot sau nu pot fi accesate in diferite situatii de corpusculi, de multe ori, probabilist (nu ca regula), interactiunea o va realiza codul energetic transmis prin reteaua fundamentala, ca si cum ar fi codul energetic al unui corpuscul la contactul (energetic!) cu acel cod energetic al structurarilor intalnite; ati urmarit in inceputul lucrarii, cat de precise sunt relatiile dintre procese, particule; acestea ar trebui sa fie cazurile ideale, in conditiile in care observarile sunt interpretate corect si in conditiile in care prin reteaua fundamentala nu apar acele fluctuatii energetice (sau altele create de noi) ale destinului energetic programat, nemaipunand la socoteala acel efect relativ constant (efect suplimentar gravitational si centrifugal), efectul gravitovortex, sau F_v, sau F₅^/ _. Neluand in calcul posibilitatea interactionarii de catre o transmitere energetica a unui proces, a unor structuri, prin coduri energetice identice cu ale unor particule la contact (dar, si in acest caz, tot energetica este interactiunea, adica, prin interactionarea +/- prin reteaua fundamentala sau forta a 5-a), apoi, neluand in calcul fluctuatiile energetice amintite transmise prin reteaua fundamentala, suntem tentati sa apreciem ca fenomene paranormale unele dintre aceste cazuri.

La n₁⁰ , sarcina electrica totala este 0, din insumarea sarcinilor electrice ale quarkurilor. Astfel, +2/3 – 1/3 – 1/3

(u+d+d).

La p₁⁺¹, +2/3 +2/3 – 1/3 = +3/3 = +1 (u+u+d). Dar, sa vedem cum a influentat surplusul energetic datorat defazarii de materie, in cazurile n₁⁰ , p₁⁺¹ , determinarea sarcinii electrice, pornind de la f

int

n₁⁰ = [(u^+2/3) → (+2/-1); (e^-1) → (-2/+1) // (u^+2/3) → (+2/-1) // (u^+2/3) → (+2/-1); (e^-1) → (-2/+1)] = (+2/-1) + (-2/+

(+2/-1) + (-2/+1) = (+8/-7) „cantitati” ale afectarilor; p₁⁺¹ = [(u^+2/3) → (+2/-1) // (u^+2/3) → (+2/-1) // (u^+2/3) → (+2/-1); (e^-1) → (-2/+1)] = (+2/-1) + (+2/-1) + (+2/-1) + (-2/+1) = (+7/-5)

„cantita

Pe langa efectul surplusului luminic al materiei, care va da o „indreptare” a sarcinii n₁⁰ catre 0, va conta si orientarea spatiala pentru/„intru” stabilirea sarcinilor electrice operative (de lucru) internucleonare si, mai precis, tipurile de afectari de pe fiecare dimensiune (a, b, c) fundamentala. Dupa fizica clasica, dezintegrarea β (prezentata in ambele lucrari), se manifesta prin intoarcerea la 180° in campul fundamental a quarkului d^-1/3 din n₁⁰, iar, prin eliminarea din cadrul acestuia a bosonului vector intermediar W^- (ce, in mai putin de 10^-24 secunde, se dezintegreaza in e^-1 si ⎯ν_e), se transforma in p₁⁺¹ [in locul quarkului d^-1/3, aparand quarkul u^+2/3; se vor schimba rolurile si identitatile intre e^-1 si u^+2/3 (componentele quarkului d^-1/3), adica, e^-1 → u^+2/3 si u^+2/3→ e^-1 …]. Daca ar exista echilibrari to

elementare:

(

u^+2/3→ +2 –1 ; 2 x – y = +2/3 ; x = 7/9 ;

e

Pentru structurari, cand raportul de retea intre sporiri si diminuari de vibratie ale lanturilor fundamentale este de 2/1 (deci, +2/-1), vom avea reteaua de antisubstanta, apoi, cand raportul de retea intre sporiri si diminuari de vibratie fundamentala este de 1/2 (deci, +1/-2), vom avea reteaua de substanta. Vom obtine, pe cele 3 dimensiuni de retea fundamentala (pastrand raporturile la schimbarea cadranelor), tabloul alaturat al polaritatilor ce explica legaturile energetice dintre componentele quarkurilor (considerand cazul cand avem substanta si antisubstanta in cadrul quarkurilor; pot exista quarkuri materiale numai d

ant

a b c

la antisubstanta + + -

la substanta + – -

la antisubstanta + + -

la substanta – + -

la antisubstanta + + -

La urmatoarele inlocuiri de cadrane, se schimba „gruparile” de interactiuni – pe dimensiunile a, b, c fundamentale – sau dimensiunile, pentru „grupa

ra

la antisubstanta – + +

la substanta + – -

la substanta – + -

la substanta – – +

la substanta + – -

la substanta – + -

la substanta – – + (IX). Variantele III, IV, VIII sunt similare ca efect; la fel, variantele I, V, IX si apoi, variantele II, VI, VII; intre ultimele 6 tipuri, difera ordinea a, b, c pentru afectarile de lant identice. De remarcat astfel, in cazul substantei si antisubstantei (in exteriorul acestora) crearea zonelor de manifestare polarizata +/-, ce vor constitui cauza interactionarilor substanta-antisubstanta. Zonele de manifestare polarizata (+/-) vor alterna pe timpul desfasurarii celor 4 cadrane necesare conturarii miscarii de spin in exercitiu, astfel incat relatiile de atractie nu vor astepta echilibrarile „intermediare” sau finale, care nu vor mai conta (in acest caz). Grupurile de cate 3

quarkuri dau diferente de sarcina electrica (in interiorul campului nucleonar, cu implicatii energetice si in campul nuclear). Traseul celor 4 cadrane necesare conturarii miscarii de spin a unei retele structurale este viabil si la/pentru considerarea inapoierii vibratiei prin particule, precum este considerat la ducerea vibratiei prin particule (2 lanturi in consens de vibratie sau 2 lanturi in opozitie de vibratie, pentru cand se va realiza intoarcerea vibratiei prin particule, tot acelasi tip de interactiune il vor avea). Cele 3 tipuri de quarkuri prezentate vor avea sarcina electrica sau, cu alte cuvinte, prioritatile energetice de echilibrare in cadrul zonei de retea fundamentala, notate cu +2/3 (u), -1/3 (d), -1/3 (s), valori acordate de fizica clasica. Daca vom avea structuri antimateriale, datorita defazarii specifice antimateriale, surplusul energetic corespunzator antiluminic va da sarcina electrica „acelorasi” cazuri prezentate in varianta materiala, astfel: +1/3; -2/3; -2/3. Aceasta este notatia clasica. Dupa cum observati, insa, nu este suficienta. Cele mentionate pana acum vin sa impace, cat de cat, varianta momentan acceptata a componentei quarkurilor nucleonilor. In continuarea lucrarii, veti intalni o varianta mai eficienta, care explica mai corect realizarea legaturilor dintre quarkurile nucleonilor, si anume, prin cantitati (generale) clare de afectari opuse, nu numai prin alternanta afectarilor pe cele 3 dimensiuni de retea fundamentala: a, b, c (fapt ce, oricum, va diferentia quarkurile, dar, in general, ca tipuri, nu si privind componenta lor). Astfel, daca „ e^-1, u^+2/3 ” vor da sarcina electrica –1/3 pentru d^-1/3, si aceasta datorita posibilitatii de punere in evidenta in cadrul valorii termodinamice actuale a retelei fundamentale zonale (locale) a surplusului energetic datorat defazarii materiei, quarkurile u^+2/3 nu vor putea avea o alta „configuratie” decat …e^+2/3 (deci, in cadrul valorii termodinamice locale actuale a retelei fundamentale). In zonele de antimaterie (gauri negre) vor fi posibile, datorita defazarilor antimateriale, alte grupari energetice-structurale, avand „caramizi” de constructie: e^-2/3 [provenit din e^+2/3 (u^+2/3) material, dar defazandu-se], e⁺¹ (provenit din e^-1 material, tot defazandu-se; regula de transformare a materiei in antimaterie si invers: formatiunile de substanta/antisubstanta, prin schimbarea sensului de rotatie cu 180⁰ si a raportului fazelor de vibratie fundamentala si structurala, isi vor schimba identitatea +/- si se va pune in evidenta surplusul energetic specific defazarii materiale/antimateriale, adica, la formatiunile de substanta/antisubstanta din antimaterie, „ – ” va fi 2/3 din valoarea intreaga, „+” va fi cu valoare intreaga, ca apoi, la formatiunile de substanta/antisubstanta din materie, „ – ” sa fie cu valoare intreaga si „+” cu 2/3 din valoarea intreaga); se vor forma grupari ⎯d^+1/3 = (e⁺¹; ⎯u^-2/3), ⎯u^-2/3 = (⎯u^-2/3), orbitarile antinucleonilor [⎯n₁⁰ = (⎯u^-2/3, ⎯d^+1/3, ⎯d^+1/3); ⎯p₁^-1 = (⎯u^-2/3, ⎯u^-2/3,⎯d^+1/3)] putand fi realizate de e⁺¹ (provenit din fostul e^-1 cu defazare materiala). Fizica clasica considera pana acum 6 tipuri de quarkuri x 3 variante de „culoare” = 18 quarkuri. De asemenea, 8 gluoni (8 tipuri de forte

postulatul boson Higgs. Varianta cu doua prequarkuri a quarkurilor a fost impusa de teoria lui Murray Gell-Mann din 1961. Daca, intr-adevar, la dezintegrarea β, un quark (d^-1/3) intors la 180° emite un electron material (plus antineutrino electronic, care, mai mult ca sigur, este de natura energetica, emis datorita intoarcerii bruste a retelelor quarkului d^-1/3 prin reteaua fundamentala) ar trebui sa avem o alta configuratie a neutronului, protonului (dupa cum am prezentat, in mai putin de 10^-24 secunde, particula W^-, boson vector intermediar ce rezulta la amintita intoarcere cu 180° a quarkului d^-1/3, se dezintegreaza in e^-1 si ⎯ν_e). Astfel, in transformarea intraparticulara, se produce, matematic: d^-1/3 = e^-1 + u^+2/3. Daca nu s-ar respecta raportul sarcinilor electrice ale fizicii clasice si am avea 3 prequarkuri (de forma: „substanta – antisubstanta – substanta” = d ; „antisubstanta – substanta – antisubstanta” = u ) in quarkuri, va rezulta ca substanta = -4/9, antisubstanta = 5/9; insa, in acest caz, orice varianta vom alege, nu ne va „iesi”, cat de cat, proportia sarcinii electronului „emis” de quarkul d, stiind ca doua formatiuni de acelasi fel (substanta, substanta) nu se pot atrage pentru a forma o particula (electronul). Ramane varianta ca d^-1/3 , compus din antisubstanta si substanta, emitand electronul, sa aiba in ce a ramas, (u^+2/3), de fapt, antisubstanta +2/3, care nu este altceva decat pozitronul material (pozitronul are sarcina +1, dar el are defazare specifica antimateriala, pe cand e^+2/3, pozitronul material, are defazare specifica materiala). La defazarea specifica materiei, substanta este dominanta energetic, sarcina electrica a substantei este mai mare decat sarcina electrica a antisubstantei; la defazarea specifica antimateriei, antisubstanta este dominanta energetic, sarcina electrica a antisubstantei este mai mare decat sarcina electrica a substantei; substanta si antisubstanta fac parte, atat din quarkurile de materie, cat si din cele de antimaterie. Configuratia quarkului d ar fi: d^-1/3 = e^-1 + e^+2/3; cea a quarkului u : u^+2/3 = e^+2/3 (pozitronul cu defazare materiala). In anumite reactii (in acceleratoare de particule, etc) vom intalni si e⁺¹ si u^+2/3 (mai mult „prins” in nucleoni), care nu este altceva decat e^+2/3, pozitronul cu defazare materiala). Pozitronii e⁺¹ au un nivel energetic si sarcina electrica capabile sa acorde independenta comportamentala (atunci cand e cazul). Se cunoaste angrenajul de unda, „ e^-1, u^+2/3 ”, al fotonului material. Electronul e^-1 este substanta cu defazare materiala; substanta cu defazare antimateriala este e^-2/3. Astfel, n₁⁰ = [(e^-1, e^+2/3, deci, substanta si antisubstanta), (e^+2/3, deci, antisubstanta), (e^-1, e^+2/3, deci, substanta si antisubstanta)]; p₁⁺¹ = [(e^+2/3), (e^-1, e^+2/3), (e^+2/3)]. Atractia componentelor nucleonilor se realizeaza prin regula atractiei manifestarilor energetice de tipuri opuse si a respingerilor manifestarilor energetice de acelasi tip prin reteaua fundamentala, creandu-se, deci, o relatie permanenta de echilibru energetic, relatie intarita de alternanta continua si simetrica a celor 4 cadrane fundamentale utilizate de retelele structurale, cadrane ce determina miscarile de spin. In cadrul nucleonilor, mai intai se realizeaza relatiile de echilibrare energetica ale quarkurilor d^-1/3 = (e^-1, e^+2/3), ca apoi, la o anumita distanta (mai mare de 1000 de ori decat diametrul quarkului d ), sa se realizeze relatia de echilibru (rotativa) a unui quark d cu cei doi e^+2/3 aflati „in lateral”, la proton, sau a unui e^+2/3 cu cele 2 quarkuri d din „lateral”, in cazul neutronului. La intrarea in „jumatatea” involutiva a ciclului temporal, rotatiile de spin inversandu-se la 180°, quarkurile d = (e^-1, e^+2/3) vor deveni ⎯d = (e⁺¹, e^-2/3), respectand aceasta ordine de transformare a

antimateriala. Apoi, e^+2/3 (u^+2/3) vor deveni e^-2/3, care vor avea nevoie de fostii electroni e^-1, transformati in e⁺¹ (deci, cu defazare antimateriala), pentru a forma quarkuri ⎯d, sau se vor manifesta independent in angrenajul antinucleonilor, pentru a forma antiprotonul (2 e^-2/3 si un antiquark ⎯d^+1/3) sau antineutronul (2 antiquarkuri ⎯d^+1/3 si un e^-2/3). Fostii e^-1 vor deveni e⁺¹, cu o valoare energetica si sarcina electrica capabile sa dea independenta comportamentala (totala sau partiala; partiala la orbitarea nucleelor…), cand nu se afla in relatia quarkului⎯d. Inversarea ciclica temporala se produce dupa reguli stricte, dup

efect”, incepand de la cel mai mic nivel structural. Quarkurile au, in afara de sarcina electrica, numar barionic (numarul protonilor care apar in starea finala a dezintegrarii). Barionii (protonul, lambda, sigma, delta…) sunt hadroni din care apar produse finale ale dezintegrarii, protonii. Hadronii, la randul lor, sunt intalniti, intr-un fel sau altul, in interactiile tari. Sunt formati din barioni (nucleoni + hiperoni) si mezoni. Mezonii (pionii, kaonii, …) sunt acele particule care prin dezintegrare dau ca produse finale doar leptoni si fotoni. Leptonii sunt cei care interactioneaza slab: electronul, miuonul (electronul greu), neutrinul. Fotonii sunt cei care interactioneaza electromagnetic. Numarul barionic este la barioni = 1, la mezoni = 0, la antibarioni = -1. Alta proprietate este stranietatea. Ea este o proprietate care se exprima prin numere intregi (pozitive si negative), la care se pot asocia cantitati masurabile, ca lungimea urmelor in camera cu bule si este cea care afecteaza timpul d

iar s are S = -1.

Cele 6 tipuri de quarkuri (cunoscute pa

u, c, t, cu sarcina electrica +2/3,

d, s, b, cu sarcina electrica –1/3. Ac

leptoni:

- electronul = -1 (sarcina el

- neutrinul electronic = 0,

- miuonul (electronul gre

- neutrinul miuonic = 0,

- taonul (electronul sup

- neutrinul taonic = 0. Retelelor libere de substanta, antisubstanta (ale quarkului, atat de materie, cat si de antimaterie), in conformitate cu modelul lucrarii de fata, le-ar putea corespunde: e^-1, e⁺¹, u^+2/3,⎯u^-2/3. Tot conform aceluiasi model, quarku

d din proton, neutron.

in GeV/c^{2ur fi urma}

u = 0,3 s = 1,5

d = 0,3 t = 19

c = 1,5 b = 4,7.

Z⁰):

b → – (W^-) → c (u); b → – (Z⁰) → s (d). Deoarece modelul quarkurilor prezice ca energia fotonului se poate materializa intr-un quark si un antiquark si din cauza ca perechea pozitron-electron are momentul rezultant zero, perechea quark-antiquark care iese din interactii, trebuie sa se „desparta” in sensuri opuse, cu viteze egale, astfel incat momentul lor rezultant sa fie 0. Este de remarcat interactia sau pregatirea quarkurilor pentru interactie, la orice schimbare a sistemelor in care se afla, deci, o multime de combinari, recombinari, dezintegrari, la baza carora stau fortele gluonice (dintre un quark de o anumita culoare si un quark de o alta culoare, deci, legaturi dintre quarkuri, si, tot legaturi de „nuanta” gluonica fiind, cele intre substanta si antisubstanta, la nivelul aceluiasi quark, sau, altfel spus, dintre preonii sau prequarkurile ce compun quarkurile; forta de culoare, asemanatoare sarcinii electrice, cu alte cuvinte, forta gluonica, are ca purtator de forta gluonul, un boson vector de spin 1, cu 3 directii spatiale ale „rotatiei”). Preonii, se presupune, ar exista in doua variante constitutive ale quarkurilor. In prima varianta, quarkul este divizat in 2 preoni, unul de spin 0 sau 1, iar celalalt de s

varianta, avand 3 preoni, fiecare cu spin 1/2. Gravitonul are spinul 2 si „promoveaza” rotatii de patru ori mai rapide decat electronul sau cele ale electronului, avand posibilitati de orientare (a „rotatiei”) si actiune spatiala, mai multe, 5, mai putin directia exterioara sistemului orbital. Gravitonul nu este altceva (in viziunea lucrarii de fata) decat magnetonul fundamental (cu 6 posibilitati de interactiune, cand reteaua fundamentala nu este interactionata), care este interactionat de o sursa ce emite energii, in ansamblu – antiluminice (sau luminice, cu o faza de vibratie mai joasa – calitativ), pe dimensiunea „inainte-inapoi” (ce vine si se duce de la/spre sursa), dupa transformarea energetica efectuata de magnetonul fundamental. Acest proces face ca magnetonul fundamental sa piarda o dimensiune din „operativitatea” sa (…de 6 dimensiuni sau directii, mai bine spus). Ati urmarit cazul intrarii in magnetonul fundamental a unei portii de „+1” si transformarea sa „instantanee” intrarii (foarte usor defazata pe timpul transmiterii pe lant) in 6 portii de –1/6. Dar procesul nu se opreste aici si directiile exterioare sistemului preiau rolul celor interioare de mai inainte (in lateral si spre interior, procesul are densitate mai mare, deci, se exercita din plin, conform graficului pastrarii identitatii afectarilor originare). La urma urmei, toate dimensiunile (portiunile din lant ce duc spre magnetonii fundamentali) suporta acelasi proces, fiind un joc energetic spectaculos (daca ar putea fi „privit”), dar, din directia sursei se resimte o „presiune” energetica, datorita emisiei permanente, ceea ce, din celelalte directii, mai putin (directia rezultanta de emisie se rasfrange asupra procesului; reechilibrarile energetice continue pe lanturi si graficul pastrarii identitatii afectarilor originare, in conditiile propagarii permanente a procesului de emisie energetica, arata indreptarea manifestarii generale spre centrul sistemului). Valorile mai mari de afectare, ce intra in magnetonii fundamentali, vin dinspre „sursa” antiluminica. Aceasta, in conditiile in care afectarile predominante sunt cele de sporire a vibratiei fundamentale, cele care atrag structurile materiale (structuri materiale ce diminueaza vibratia fundamentala). Gravitatia este o atractie reciproca, cu participanti directi la interactiune, spre crearea unui echilibru energetic intre ei (numai ca, uneori, putem fi dusi in eroare de diferentele mari intre participantii la proces). Magnetonul fundamental si reteaua fundamentala, concomitent, raspund de unificarea tuturor energiilor: manifestarile luminice (electromagnetismul, electricitatea, magnetismul), manifestarile antiluminice (antielectromagnetismul, antielectricitatea, antimagnetismul), gravitatia activa si de echilibru (obtinute prin interactionarea celor mai sus mentionate, atat timp cat vor fi componente de natura opusa: luminica/antiluminica). Defazarea materiala sau antimateriala determina si evolutia/„involutia” generala temporala structurala. …Coordonarea comportarii energetice a componentelor de sistem duce la determinarea unor procese energetice constante, care pot fi de natura (anti)electrica, (anti)magnetica, (anti)electromagnetica, etc. Atunci cand nu-si mai poate pastra identitatea, un proces, ramane la indemana celorlalte procese, forte, ca „apoi”, mecanismul de au

fortei a 5-a sa realizeze echilibrul definitiv. Dar sa vedem ce s-ar putea intampla (teoretic, dupa fizica clasica) la anihilarea unui proton cu un antiproton. Vor rezulta, in urma coliziunii, un mezon si un antimezon, care, la randul lor, se dezintegreaza rapid si emit electroni, pozitroni, neutrini si fotoni. Aceasta la nivelul nucleelor. Dar dupa ciocnire, ar mai ramane electronii si antielectronii orbitali, care nici ei nu pot coexista. Ciocnirea lor are ca rezultat anihilare

Pentru formarea atomilor, sa urmarim, mai intai, relatiile ce pot exista intre nucleoni. Astfel, fortele nucleare, ce se transmit, pot fi:

- protonul elibereaza un mezon π⁺ si se transforma in neutron; apoi, procesul decurge in sens invers, protonul si neutronul transformandu-se continuu unul intr-altul;

- interactia se poate realiza si cu mezoni π^- (un neutron emite un mezon π^-, transformandu-se in proton; un proton, absorbind mezonul negativ, devine neutron).

- intre nucleonii de acelasi fel, schimbul se face cu ajutorul mezonilor π⁰ (neutri), care nu modifica sarcina totala.

Viata medie a unei particule elementare se defineste ca durata existentei acesteia din momentul aparitiei ei si pana cand sufera o dezintegrare, in urma careia se transforma in alta particula. In afara fotonului, electronului si protonului, care sunt stabile, particulele elementare sunt instabile, avand o viata medie de scurta durata, care poate ajunge pana la 10^-23 secunde, pentru asa numitele rezonante. Modul cum se organizeaza si cum interactioneaza componentele nucleare depinde de valoarea termodinamica a retelei fundamentale – in primul rand, iar apoi, de actiunea si reactiunea componentelor nucleare, ca, de altfel, si de interactiunea electronilor, etc. Nu tot timpul in Univers se pot petrece intocmai aceleasi procese, la aceasta contribuind defazarea intre reteaua fundamentala si retelele structurale materiale, antimateriale (corespunzator valorilor energetice, atat ale retelei fundamentale, cat si ale celor structurale, acestea toate nefiind stabile). Accelerarea/diminuarea vibratiei fundamentale, structurale, dar si raportul diferit si fluctuant intre aceste valori termodinamice fundamentale si structurale create, dau o anumita instabilitate legilor fizicii pe termen lung, dar aceasta mai este posibila si momentan, la interventii suplimentare energetice. Ne putem referi si la interventia valorii gravitationale asupra comportarii structurilor si la raporturile foarte clare intre gravitatie, temperatura, energie, timp, masa, volum (spatiu), viteza.

Masa stelelor este o rezultanta a interactiunii partilor componente, corespunzator unor norme precise de combinare, deci, este un efect standard, al unor cauze precis determinate. Astfel, stelele cu masa mai mare de 1,44 ori decat masa solara sunt stele explozive, care sfarsesc prin explozie, insotita de nasterea unei nebuloase planetare, iar din „ramasitele” exploziei se va forma o stea neutronica (pulsar, cand se formeaza si o miscare de rotatie – miscarea de rotatie apare la conturarea structurarilor de retea ale campului magnetic), in care componenta de baza este o masa de neutroni, obtinuta dupa o eventuala degenerare a nucleului format si dupa consumarea unor alte etape preliminare. Acestea se produc, deoarece gravitatia este prea mare la interactionarea presiunii de radiatie interioara, desi in interior are loc o crestere continua (si) a temperaturii necesare echilibrarii gravitatiei. Ele sunt transformarile: H – He, C – O, Ne – Mg, Mg – S, S – Fe. La sfarsitul fiecarei etape are loc o puternica prabusire gravitationala (spre centrul stelei), steaua micsorandu-si volumul. Energia contractiei ridica (si) temperatura nucleului, astfel incat sa fie posibila desfasurarea etapei urmatoare. Exploziile acestor nove (supernove), in prima faza, duc la o imprastiere de materie, denumita nebuloasa. Stelele cu mase de peste 3 ori mai mari decat Soarele explica fenomenul de atractie al „gaurilor negre”, care s-a produs anterior. Faza finala o constituie gigantele luminoase, rosii, care sunt reci. O stea cu evolutie normala, precum Soarele, in ultima faza de evolutie, dupa ce a parcurs perioade oscilante de marire a volumului si micsorare a temperaturii, si apoi invers, se va transforma intr-o pitica alba (fierbinte si in varsta), mai existand in aceeasi categorie: pitica normala, pitica rosie, … Cantitatea de materie existenta peste nucleu (deci, raportul maselor, dar si al densitatilor, …), cumulata cu raporturile generale amintite, contribuie la stabilitatea stelelor. Antimateria, la o anumita masa, densitate si valoare energetica totala, poate declansa procesul accentuat de antilumina. La mase mai mici de 1,44 ori decat masa Soarelui, se vor forma stele echilibrate, normale, care sfarsesc, de exemplu, in pitice albe. Masele si densitatile antimateriale arata un ciclu evolutiv propriu al „anti”-elementelor chimice, precum si cel prezentat in cazul materiei, insa si intr-un sens si in celalalt al evolutiei structurale antimateriale (in functie, deci, de evolutia/involutia vibratiei structurale antimateriale fata de evolutia/involutia vibratiei fundamentale si invers). Astfel, din pitice albe, se poate, cu timpul, sa apara planetoizi, nucleele stelare putand trece …si spre domeniul formelor de tranzitie (structuri cu posibilitati de interactionare relativa, atat a materiei, cat si a antimateriei…). Referitor la comportarea planetoizilor, din relatii energetice in continua modificare, acestia isi pot modifica si orbita, rotatia planetara, volumul (prin modificarea fortei centrifuge), etc.

Soarele se consuma si scade in diametru cu 1,5 m pe ora (adica 13,14 km pe an). In acest caz, retelele structurale de camp, ce urmeaza a se forma, vor avea tendinta de a-si micsora extinderea si de a-si mari densitatea, pastrand, de asemenea, faza si celelalte caracteristici de vibratie ale structurilor generatoare (ce pot fi atenuate de valorile energetice intalnite pe traseul lor, avand loc, astfel, o continua interactionare reciproca); retelele vechi vor suporta si procesul contactarilor fortate, ce poate avea ca urmare dislocari ale particulelor initiale din lanturile de retea, aceasta, concomitent cu realizarea de contactari participante la manifestarea miscarii de rotatie in jurul propriei axe a corpului ceresc; aceasta miscare s-ar putea realiza si atunci cand ar exista numai camp de natura energetica creat de nucleu (avand, totusi, conturate manifestari polarizate), in interactionare cu celelalte componente ale corpului ceresc; materia interactionata de valori energetice de sporire a vibratiei fundamentale (de asemenea, retelele de camp structural, cu tendintele lor energetice, vor afecta reteaua fundamentala din zona; aceasta va prelua informatia energetica si va interactiona in consecinta…) va proceda la o evadare structurala spre contacte de mai scurta durata (aceasta fiind sesizabila la un numar foarte mare de vibratii ale retelei campului fundamental si, bineinteles, ale structurarilor interactionate; intr-o secunda sunt cu mult peste 10³⁸ vibratii), create prin mecanismul echilibrarii afectarilor de tip opus si respingerii (atunci cand este cazul) afectarilor de acelasi tip (manifestandu-se, astfel, amintita atractie gravitationala, ce poate fi continua sau stabilizata…).

Continuand cu structurarea nucleelor atomice, putem spune ca exista o relatie bine stabilita intre nivelele energetice ale nucleonilor si distribuirea electronilor in atom. Astfel, s-a dovedit experimental ca nucleele care au 2,8,20,28,50,82 sau 126 nucleoni (protoni, neutroni) se caracterizeaza printr-o stabilitate mult mai mare decat celelalte nuclee. Ar urma cele cu 114, (126), 164, 168, 184, 196. La elementul 114, ar trebui sa avem urmatoarea configuratie electronica (fara a respecta ordinea de completare, avand doar „inventarul”): 1s², 2s² p⁶, 3s² p⁶ d¹⁰, 4s² p⁶ d¹⁰ f¹⁴, 5s² p⁶ d¹⁰ f¹⁴, 6s² p⁶ d¹⁰, 7s² p².

Pentru determinarea energiei potentiale corespunzatoare diferitelor subnivele de energie, in atomii multielectronici, trebuie luati in considerare 3 factori importanti:

- atractia electrostatica intre nucleu si electron;

- repulsia electrostatica dintre electroni;

- penetrarea electronica a orbitelor.

Astfel, probleme in privinta completarii se creeaza in cazurile: 4p – 3d; 5p – 4d; 6p – 5d –4f; 7p – 6d – 5f, … De remarcat faptul ca, atat la nivelul macrocosmosului, cat si la nivelul microcosmosului, energiile mari corespund marginilor sistemului.

Nucleele usoare cele mai stabile sunt constituite din perechi proton-neutron, fapt confirmat de elementele:

⁴₂He, ⁷₃Li, ⁹₄Be, ¹¹₅B, ¹²₆C, ¹⁴₇N, ¹⁶₈O, etc.

Nucleele atomice sunt de 3 feluri:

1) nuclee cu straturile nucleonice complete, considerate ca inerte:

¹⁶₈O₈ , ⁴⁰₂₀Ca₂₀ , ⁴⁸₂₀Ca₂₈ , ²⁰⁸₈₂Pb₁₂₆ ,

care in structura nucleara au un rol analog cu al gazelor nobile in structura atomica;

2) nuclee uniparticula, care au numai un nucleon pe ultimul strat nucleonic, de exemplu:

⁵₂He, ⁵₃Li, ¹⁷₈O, ¹⁷₉F, ⁴¹₂₀Ca, ⁴¹₂₁Sc,

la fel cum metalele alcaline au un electron pe ultimul strat;

3) nuclee unigol, la care, in ultimul strat nucleonic, lipseste numai un nucleon pentru a forma un strat complet, de exemplu:

¹⁵₈O, ¹⁵₇N, ³⁹₁₉K, ³⁹₂₀Ca.

Structura nucleonica a acestor nuclee este similara cu a halogenilor.

In aceste 3 tipuri de nuclee nu au loc ciocniri nucleonice, care, fiind prezente la alte tipuri de nuclee, impiedica miscarea orbitala a nucleonilor componenti. Dar sa vedem cate ceva si despre mezoni, componenti nucleari, ca apoi, sa incercam sa ne formam o imagine de ansamblu a nucleului atomic.

Mezonii π s-ar afla la limita aparenta a dualitatii: prin masa lor de repaus diferita de 0 apartin substantei, iar prin spinul lor nul apartin campului. Ultima afirmatie se refera la faptul demonstrat in mecanica cuantica, dupa care cuantele campurilor trebuie sa aiba proiectia spinului nula sau egala cu un numar intreg de h/2π. Pe aceasta baza se demonstreaza ca miuonii nu pot fi cuante ale campului nuclear (mezonic), deoarece au spinul semiintreg. In ceea ce priveste legatura dintre substanta si camp, trebuie avut in vedere faptul ca masa unei particule creste foarte repede cu viteza. Mezonii π au masa de repaus, dar sunt instabili. Ei se comporta intr-o maniera stabila doar cand se afla in interiorul nucleului. Liberi, in afara nucleului, mezonii π sunt instabili, dezintegrandu-se intr-un timp foarte scurt, de ordinul a 10^-8 secunde, rezultand miuoni si, uneori, neutrini si antineutrini.

Mezonii K (kaonii) se dezintegreaza, uneori, in doi, alteori, in trei mezoni π. Schimbul de mezoni este permanent intre nucleoni, acestia transformandu-se in nucleoni „grei” si „usori”, ca apoi, sa revina rapid la starea normala, altfel neexplicandu-se „aritmetica” maselor. Un neutron emitand un mezon (1839 m_e – 273 m_e) nu ar fi putut da un proton cu 1836 m_e.

Unele opinii inclina spre o constitutie interioara a nucleonilor, adica acestia ar mai avea componente auxiliare in jurul lor. Astfel, ar exista un „sambure” (partea sa cea mai densa), alcatuit la exterior din norul kaonic si, mai spre centru, din hiperoni si perechi N, ⎯N; spre exterior s-ar afla norul mezonilor π.

Fizicianul american Robert Hofstadter (n. 1915), bombardand nucleonii cu un fascicul de electroni de foarte mare energie, a reusit sa obtina informatii pretioase asupra distributiei masei si sarcinii protonilor si neutronilor. S-a constatat ca, atat masa, cat si sarcina nucleonilor sunt distribuite neuniform in interiorul acestora. In conformitate cu aceeasi sursa, protonul ar avea samburele sau continand 10% din sarcina pozitiva, restul fiind distribuit intre doua regiuni ale norului mezonic, cea exterioara avand densitate mai mica. Neutronul ar avea samburele sau incarcat negativ, regiunea interioara a norului mezonic are sarcini negative, iar cea exterioara este incarcata pozitiv. Dar toate acestea nu ar putea fi observatii ale mecanismului de transformare energetica al magnetonilor fundamentali, in cazul quarkurilor? Daca neutronul si protonul au configuratiile: d – u – d, u – d – u, jocul spatial al interconditionarilor afectarilor (de fapt, al interconditionarilor polaritatilor) produse de componentele de substanta si antisubstanta pentru exprimarea sarcinii electrice (sub formele: directa/imediata – la nivel quark, intermediara/„jocul de far”, prezentat – la nivel nucleonar…), odata cu parcurgerea traseului de spin compus din 4 cadrane, apoi a traseelor intranucleonare si punerea in evidenta a surplusului energetic datorat defazarii materiale (… pentru cazurile „simetric” opuse – antimateriale) ne pot da un raspuns afirmativ. In plus, orientarea spatiala a miscarilor rotative (de spin si intranucleonare) ale tuturor quarkurilor (remarcandu-se si tendinta de a fi in centru a quarkului diferit de ceilalti doi) – ajuta confirmarii mentionate. Surplusul de un anumit tip al afectarilor energetice ale quarkului din centrul sistemului nucleonului [ce se va manifesta prin 2 componente spatiale operationale in cazul quarkului u, precum si in cazul quarkului d, numai ca, la acesta din urma, cele 2 componente spatiale operationale sunt obtinute din interactionarile: e^-1 cu u^+2/3)] atrage surplusuri de tip opus ale quarkurilor laterale, acest proces, creat spatial si permanent rotativ, dand impresia observarii si interceptarii unor straturi energetice; afectarile transformandu-se si echilibrandu-se continuu (anumite interactionari, echilibrari, …in functie de nivelul energetic, de regulile de interactionare, de unghiul si sensul de interactionare, de alternanta celor 4 cadrane ale miscarii de spin, etc… se vor realiza la distante mari, vor determina distante mari intre particulele elementare, dar si dimensiuni mari particulei elementare observate sau interactionate; dupa criteriile de mai sus, se pot dezvolta si diverse „trasee” intranucleare…), pot induce in eroare „interceptarea” (partea structurala nu va putea fi interceptata si apreciata decat dupa activitatea sa energetica)… De asemenea, un receptor nespecializat pentru interceptarea anumitor coduri energetice nu are cum sa exprime existenta acestor coduri, desi ele pot parcurge zona sa si se pot propaga prin structura retelei fundamentale „ocupata’ de structurarea sa.

In timp ce barionii sunt alcatuiti numai din materie (diferite quarkuri), mezonii constituie combinatii materie – antimaterie [combinatii de mica stabilitate (cu retransformari continue), obtinute, atat prin „comutarea” (valorii) fazei plafonului energetic fundamental (zonal) de vibratie (din momentul contactarilor… in zona, …ca apoi, echilibrarile zonei sa duca, in afara acesteia, tot la contactari numai pe manifestarile C, D ale retelei fundamentale, contactari specifice structurarilor materiale) „in”/„la” (sau „pe”) faza medie de vibratie a materiei, faza materiala fiind intarziata celei fundamentale (impartind structurarile materiale in, de aceasta data, structurari de materie si antimaterie), cat si prin „comutarea” fazei materiale/(antimateriale - de scurta durata) a unora dintre structurari „dincolo” de faza de vibratie fundamentala, aceste structurari devenind (antimateriale - de scurta durata)/materiale (acest caz a fost realizat - insa pentru un nivel structural superior quarkurilor, cel al nucleonilor - si la CERN din Geneva, in 1982-83, cand a trebuit sa se faca conversia sincrotronului superproton, cu circumferinta de 6 km, intr-o instalatie pentru ciocniri de fascicule incrucisate p⎯p , unde antiprotonii au fost creati prin coliziunea unui fascicul intens de protoni cu o tinta stationara; si primul caz prezentat a fost realizat aici, cand mai apoi, prin racire stocastica, momentele diferite ale antiprotonilor injectati intr-un inel de stocare au fost ingustate, iar, in continuare, dupa injectarea, atat a protonilor, cat si a antiprotonilor in sincrotron, acestia au fost accelerati impreuna, timp de cateva ore, la o energie de 270 GeV pentru fiecare dintre ei; in instalatie, s-au realizat ciocniri frontale de 540 GeV pe fiecare coliziune p⎯p , energii de cca 10 ori mai mari decat cele obtinute cu oricare alt accelerator; datele au fost inregistrate din cca 10⁹ - 10¹⁰ interactii p⎯p )], astfel, (mezonii) fiind formati din perechi quark – antiquark. Mezonul π⁺ are constitutia „u,⎯d”, adica este format dintr-un quark u si un antiquark ⎯d, mezonul K are compozitia „s,⎯u”, mezonul ⎯K are structura „⎯s, u”, iar mezonul Φ are perechea „s,⎯s”. A urmat perioada de dupa 1975, cand s-au descoperit numerosi mezoni vectoriali: ψ (3,1); ψ (3,7); χ (3,5); D⁺ (1,9); D⁰ (1,9); D*⁺ (2,0); D*⁰ (2,0); etc, numarul din paranteza indicand energia de repaus a mezonului respectiv, exprimata in GeV (1 GeV = 10⁹ eV = 1,602 ⋅ 10^–10 j). Practic, acest numar arata de cate ori masa de repaus a mezonului este mai mare decat masa de repaus a protonului. Structura noilor mezoni este legata de existenta quarkului c.

*

Mezonii ψ sunt alcatuiti din perechi „c,⎯c”, mezonii D au structura „c,⎯u”. Mezonii ψ (sau particule ψ/J – „psi – gi”) se caracterizeaza printr-o mare stabilitate datorata faptului ca perechea „c,⎯c” constituie un fel de agregat stabil. Prin analogie cu notiunea de pozitroniu (agregatul electron – pozitron) s-a introdus notiunea de charmoniu (c, quark cu charm, farmec). Pana in prezent, au fost identificate 8 stari ale atomului „fermecat”, una dintre ele, cea mai stabila, fiind chiar mezonul ψ/J. In 1977 a fost descoperit un nou mezon vectorial, mezonul ϒ (ipsilon), avand energia de repaus de cca 9,46 GeV, ceea ce corespunde la o masa de repaus relativ foarte mare: de cca 10 ori masa protonului. Mezonii ϒ sunt alcatuiti din „b,⎯b”. Se pare ca exista, de asemenea, si un atom stabil „b,⎯b”, denumit ipsiloniu.

*

Cercetatorii admit ca mecanismul de producere a bosonilor vectori intermediari prin coliziuni p⎯p se poate explica prin anihilari de perechi quark – antiquark, care fac parte, respectiv, din protonul si antiprotonul din coliziune. Cat despre modurile de dezintegrare ale lui W si Z, acestea sunt bine prezise si ele constituie semnaturile celor 2 bosoni: W⁺→⎯e ν, W^- → e⎯ν, Z⁰→ e,⎯e si Z⁰→ μ⎯μ. Oricum, aceste dezintegrari in leptoni se asteapta sa fie doar un mic procent din tabloul de dezintegrari W si Z. Iata si alte importante date din „lumea” proceselor subcuantice, cuantice, nucleare, atomice… :

- emisiunile alfa α → un nucleu de heliu dublu ionizat: ⁴₂He;

- emisiunile beta β → electroni pozitivi si negativi;

→ au traiectorii puternic curbate in camp magnetic si electric;

- emisiunile gamma γ (unde electromagnetice) → au aceeasi natura ca lumina (lumina se datoreaza caderii electronilor de pe o orbita inalta pe alta inferioara);

→ sunt manifestarea unui camp magnetic variabil, care domina un camp electric variabil;

→ intre energia unei unde si frecventa exista relatia: E = h x ν;

→ undele industriale pot fi produse cu materiale electrice, undele radio – cu oscilatori electrici, iar undele luminoase (vizibile, invizibile, x, …), numai prin salturile electronilor, intrucat nu putem avea fenomene periodice atat de rapide;

→ nucleul, in urma emisiei radiatiei gamma, nu-si schimba nici masa, nici natura, singura deosebire fiind scaderea de energie;

- radiatiile incarcate (alfa, beta) produc ionizari si excitari pin actiune electrostatica;

- radiatiile gamma si x produc:

a) efectul fotoelectric – care consta in aceea ca un electron absoarbe energia fotonului, care „dispare” in acest fel, ceea ce are drept urmare, excitarea sau ionizarea (consta intr-o fotoionizare);

- fenomenul se produce cu conditia ca energia fotonului sa fie egala cu energia de ionizare, iar surplusul de energie se va regasi sub forma energiei cinetice, E = hν = E_i +E_c;

- prin acest efect se evidentiaza legea conservarii energiilor;

b) efectul Compton (difuzie fotoelectrica) – care consta in faptul ca un foton cu o energie mare loveste un electron care paraseste atomul (ionizare), iar dupa ciocnire, ramane cu energie mai mica (hν’) si isi schimba directia;

- are loc si cu electroni liberi si cu electroni legati, deoarece are cine sa preia energia de recul (hν’), pe cand fenomenul fotoelectric are loc numai cu electroni legati;

c) formarea de perechi (consta in anihilare):

- daca o cuanta trece pe langa un nucleu, atunci ea „dispare”, iar, in locul ei, apar un e⁺ si un e^-;

- e⁺, prin deplasarea lui, va intalni un e^- si se va uni cu el, transformandu-se intr-o cuanta (hν’), si fenomenul se repeta;

- astfel vedem ca a avut loc o formare de perechi, urmata de o anihilare;

- formarea de perechi are loc daca energia lui hν este cel putin egala cu energia de repaus a celor 2 electroni [de cel putin 1,02 MeV; electronul: E = m_e⋅ c² = 0,51 MeV, astfel incat E (hν) ≥ 1,02 MeV];

- absolut la fel stau lucrurile si la anihilare, in sensul ca energia celor 2 electroni se transforma intr-o energie luminoasa a carei valoare este cel putin egala cu 1,02 MeV.

Daca s-ar cantari 2 protoni si neutroni liberi, iar pe de alta parte un nucleu de He(liu) (2p + 2n), se observa ca protonii si neutronii liberi sunt mai grei decat protonii si neutronii legati. Diferenta se numeste defect de masa. La He(liu) acest defect are valoare de 0,3027 u. a. m.

Tinand seama de E = m x c² si de faptul ca u.a.m. = 1,66 x 10^-24 g, se poate calcula energia asociata acestui defect de masa (se poate calcula energia ce se degaja atunci cand se formeaza nucleele, din protoni si neutroni liberi).

Prin energie de formare, intelegem energia rezultata la unirea protonilor si neutronilor liberi intr-un nucleu si impartita la numarul de nucleoni.

Energia de legatura este inversul energiei de formare si prin ea se intelege energia ce trebuie comunicata unui nucleon pentru a fi smuls din nucleu. Astfel:

- nucleele usoare au o energie de formare foarte mica.

- nucleele grele au o energie de formare ceva mai mare.

- nucleele mijlocii au cea mai mare energie de legatura.

Lungimile de unda ale principalelor radiatii – λ [m]:

- unde radio = 10⁴………1 (electromagnetism)

- microunde = 1…….10^-3 (radioastronomie)

- infrarosu = 10^-3…….. 10^-6 (optica)

- infrarosu departat = 10^-3……….2,5⋅10^-5 (optica)

- infrarosu mijlociu = 2,5⋅10^-5….2,5⋅10^-6 (optica)

- infrarosu apropiat = 2,5⋅10^-6…….0,77⋅10^-6 (optica)

- vizibila (lumina) = 0,77⋅10^-6….0,39⋅10^-6 (optica)

- ultraviolet = 0,39⋅10^-6…….. 10^-8 (optica)

- Röntgen = 10^-8…. 10^-11 (fizica atomica)

- gamma = 10^-10……. 10^-13 (fizica atomica si nucleara)

- componenta electromagnetica a radiatiei cosmice

= 10^-11……. 10^-14 (fizica atomica si nucleara).

Daca vom asimila electronul, plasat pe o orbita in jurul unui nucleu, cu o unda stationara de Broglie, se impune conditia ca perimetrul orbitei sa fie multiplu intreg al lungimii de unda. Undele de Broglie determina doar probabilitatea de a gasi particula intr-un punct al spatiului, intr-un anumit moment. Formulele 7, 8, 9 de pe coperta ar putea stabili o relatie si o delimitare intre/dintre toate undele, avand ca un reper de baza „c”, constanta. Un alt fapt observat se refera la scaderea dimensiunilor electronului, pe masura apropierii de nucleu si cresterea dimensiunilor electronului pe masura indepartarii de nucleu, similar sistemelor cosmice. Faptul ca toti electronii care parasesc nucleul ar trebui sa aiba energia maxima, iar energia medie a electronilor este sub valoarea amintita (la emiterea razelor β din dezintegrarile β⁺, β^-), face remarcata o pierdere de energie. In viziunea prezentei lucrari, aceasta este posibila, ca urmare a cumularii transformarilor, de orice natura, petrecute. Apoi, continuitatea spectrului β, al razelor (β) provenite din nucleu, arata, in acest caz, continuitatea manifestarii nucleare.

Pe orice orbita, momentul cinetic al electronului este cuantificat, adica variaza discret, in cuante, ca multiplu intreg al cantitatii h/2π. Probabilitatea statistica ca un electron sa se gaseasca intr-o pozitie anumita in interiorul atomului este descrisa cu ajutorul asa-numitei functii de unda ψ sau orbital, prin densitatea de probabilitate, care indica densitatea de sarcina sau de nor electronic. Se obtine, deci, un model spatial asupra miscarii electronului. Norii electronici specifici diversilor electroni se dispun, practic, ca niste straturi concentrice in jurul nucleului, corespunzand la/pentru diverse nivele de energie. Aceste nivele de energie ar fi, in varianta lucrarii de fata, nivelul optim intre respingerile afectarilor de acelasi tip si atractiile afectarilor de tip opus (de la nivelul fronturilor energetice), realizat in cadrul retelei fundamentale, cu implicatie directa asupra retelei structurale in cauza (reteaua de substanta, corespunzatoare electronului). Pornind de la postulatul aditional, Bohr deduce ca razele orbitelor „permise” electronului se afla intre ele in raporturile: 1²:2²:2³:4²:n² pentru orbitele din ce in ce mai departate de nucleu. Valoarea lui n se numeste numar cuantic principal si arata numarul orbitei pe care se gaseste electronul. In modelul Schrödinger, numarul cuantic principal indica numarul stratului pe care se gaseste electronul, electronii unui atom multielectronic fiind dispusi in cateva straturi. Electronii corespunzatori stratului exterior (si apoi electronii penultimului strat) sunt cel mai putin retinuti de nucleu, deci, cei mai mobili, capabili sa ia parte la formarea legaturilor chimice. Proprietatile chimice (valenta, capacitatea de a reactiona) vor fi determinate de numarul de electroni in stratul electronic exterior. Acesta are valoarea cea mai mare a lui n in atomul dat. Notatia lui n se realizeaza in doua sisteme:

I – sistem cifric: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7.

II – sistem literal (utilizat in spectroscopia de raze X): K, L, M, N, O, P, Q (in modelul Bohr).

Forma si numarul orbitelor, respectiv al straturilor electronice (in modelul Schrödinger) este caracterizata prin valoarea celui de al doilea numar cuantic, numar cuantic secundar sau orbital sau azimutal, l. In modelul Bohr – Sommerfeld se putea obtine foarte intuitiv forma orbitei permise. Pentru orbitele eliptice trebuia respectata conditia de cuantificare:

unde l putea avea numai valori intregi pana la n – 1, inclusiv valoarea 0.

Pentru n = 1, l = 0 orbita este cerc. In spectroscopie este utilizat un sistem de notatie literal:

l 0 1 2 3 4 5

s p d f g h.

In concluzie, substratul s este sferic, celelalte sunt elipse, din ce in ce mai evidente. Din cauza ca electronii sunt particule incarcate electric, in miscare, si pot produce camp magnetic, caracterizarea starii lor energetice trebuie completata prin introducerea numarului cuantic magnetic orbital m_l , care da seama de orientarea in camp magnetic exterior. Penetrarea mai mare indica o probabilitate mai mare de a gasi electronul mai aproape de nucleu. Un electron cu penetrare inalta intra sub influenta electrostatica a nucleului, mai usor decat un electron cu o penetrare joasa. Pentru realizarea tuturor acestor reguli, jocul combinatiilor cadranelor necesare conturarii miscarilor de spin (cele 4 cadrane fundamentale accesate) este decisiv. Apoi, relatiile matematice pentru determinarea orbitelor electronilor sunt date de relatiile energetice dintre componentele nucleare, de numarul lor (de faptul ca structurarile componentelor nucleare sunt uniforme, datorita regulilor lor de constituire prezentate) si de miscarea comuna determinata de jocul combinatiilor cadranelor, amintit anterior. Atat ciclul transformarilor elementelor chimice, cat si al evolutiei structurarilor chimice, depind de valoarea energetica a retelei fundamentale zonale, care este activitatea gravitationala rezultanta, in zona (ce este exprimata, mai corect, de forta gravitovortex), afectata, in primul rand, de/in perioada parcursa in cadrul ciclului universal (si corespunzatoare, deci, unei anumite valoari termodinamice), afectata de valoarea termodinamica medie a structurarilor datorata nivelului defazarii structurarilor fata de vibratia fundamentala, ca apoi, destinul energetic programat (acele fluctuatii energetice cosmice suplimentare) sa influenteze miscarea generala spatiala si temporala (a sistemelor energetice deja conturate: quarkuri, nucleoni, atomi, molecule, structuri moleculare, corpuri, sisteme de corpuri si structurari aflate deja in interactionare energetica…), in raport cu modificarile energetice (fluctuante) „aduse” acestor sisteme „energetice” conturate.

Referitor la actiunea campului gravitational in fizica clasica, se cunoaste ca actiunea fortelor exterioare asupra moleculelor gazului ideal conduce la faptul ca presiunea nu va fi aceeasi in orice punct din volumul ocupat de gaz. Densitatea gazului ideal depinde de energia potentiala a moleculelor de gaz. Presiunea atmosferica depinde de inaltimea de la suprafata Pamantului (formula barometrica). Presiunea gazului este proportionala cu densitatea moleculelor gazului. Pe baza teoriei probabilitatilor, Maxwell a stabilit o lege de repartitie a moleculelor dupa viteze (la temperatura T, au viteze diferite, atat ca marime, cat si ca directie), care permite calculul numarului de molecule ale caror viteze sunt cuprinse intr-un anume interval stabilit (s-au descoperit si metode de separare a moleculelor dupa diferenta de temperatura).

Inca o remarca importanta ar fi aceea conform careia codurile energetice ce produc (ce contribuie la) efectul gravitational creeaza o frecventa de afectare (prin fronturi energetice) ce se intrepatrunde cu efectul periodic de afectare (contand, bineinteles, si tipul afectarilor) a celor trei dimensiuni fundamentale (a, b, c) in/din cazul structurarilor [prin cele 4 cadrane necesare determinarii miscarii de spin, cand se manifesta, practic, un asa-zis ciclu „rotativ” spatial al afectarilor dimensiunilor fundamentale, contand, in functie de nivelul energetic, interactionarea, ori (tot) a fronturilor energetice create, ori a afectarilor neconturate in fronturi energetice], periodicitate „cumulata” ce contribuie la diverse posibilitati comportamentale ale retelelor structurale. Iata cum gravitatia constituie un factor determinant al evolutiei proceselor subordonate…

Varianta tetraedrica

Lanturile particulelor initiale ar mai avea o varianta comportamentala, desi nu in totalitate functionala. Astfel, ar mai trebui introduse reguli noi pentru comportarea particulelor initiale din lanturi, comportare ce trebuie sa rezulte din proprietatile materialului de constituire a particulelor initiale. In aceasta varianta, unghiurile dintre lanturile de retea (din interiorul tetraedrului) nu mai sunt, deci, de 90°, ci de 60° (existand, astfel, in retea si unghiuri suplementare). Respectandu-se anumite norme energetice, in cadrul retelei, reteaua tetraedrica ar putea fi constituita din tetraedre imediat alaturate („varf la varf”), sau cu spatii corespunzatoare (normelor energetice amintite) intre ele. Se vor crea, practic, 6 dimensiuni spatiale, cu o multitudine de paralele la acestea si numai la acestea. Raporturile dintre afectarile create retelei fundamentale nu ar fi altele decat cele prezentate in cadrul modelului cubic al retelelor, dar inmultite cu 2, adica:

+6/0 (intre afectarile sporite si cele diminuate),

+4/-2,

+2/-4;

0/-6.

In schimb, pe langa un aparent avantaj, al fortarii retelelor sub unghiuri spatiale de 60° (90° x 4 = 60° x 6 = 360° …), si aceasta putand fi acceptata tot ca un „refugiu” al contactarilor multiple pe care le pot avea lanturile intre ele, nu poate exista o functionalitate logica, precisa, generatoare de procese universale (cu datele folosite pana acum in prezenta lucrare). Daca studiem posibilitatile ce pot fi luate de sensurile de vibratie din lanturile de retea, ne vom confrunta cu dificile sisteme „vectoriale”. De aceea, pana la noi argumente, opresc aici aceasta prezentare.