Galaxia noastra este de forma unei spirale cu trei brate (Mc. Crea). Soarele strabate un brat odata la 100 milioane ani; partea principala a bratului se traverseaza in 10 milioane ani, iar zona de compresare in un milion de ani.

Soarele a patruns prin partea concava a galaxiei acum 5 miliarde ani, de atunci strabatand galaxia de 8 ori. Ar fi fost posibile (daca ar fi fost conditii) 50 ere galactice; de atunci, ultima traversare de brat a fost acum 10.000 ani.

_Soarele:

- masa:1,99 x 10³³ g ;  volumul:1,412 x 10¹⁸ km³ ;

- diametrul: 1.392.000 km; miscarea de rotatie = 25,38 zile (siderala) – 27,275 zile (sinodica);

- sistemul solar se afla la 30.000 ani lumina de nucleul galactic, intr-o pozitie marginasa, dar foarte aproape de ecuatorul galactic (50 a.l.), in partea sa nordica; grosimea “lupei” galactice in zona Soarelui este de 3.000 ani lumina;

- viteza Soarelui fata de cele mai apropiate stele este de 19,4 km/s;

- viteza sistemului solar, in cadrul propriei noastre galaxii este de 300 km/s;

- viteza medie cu care Terra se misca in jurul Soarelui este de 29,76 km/s;

- densitatea Soarelui este ~ 1/4 din cea a Terrei;

- un corp la suprafata Soarelui va cantari de 28 ori mai mult decat pe Terra, datorita acceleratiei gravitatiei, mai mare (pe Soare).

_Terra:

- masa: 5.975 trilioane tone;  volumul: 1.083.320 x 10⁶ km³ ;

- viteza miscarii de rotatie a Terrei la ecuator este de 465 m/s;

- lungimea orbitei Terrei este de 940 milioane km;

- densitatea medie a Terrei este de 5,517 g/cm³ ;

- turtirea globului terestru este de 1/298,2 ;

- ziua siderala a Terrei este de 23 h 56 m 4,09 s ;

- anul sideral este de 365,2564 zile (365 z/ 06 h/ 09 m/ 09,5 s);

- accelerarea gravitatiei = 9,78 m/s² (la ecuator) si 9,83 m/s² (la poli);

- viteza de satelizare = 7,79 km/s;

- viteza de eliberare (de atractie a Terrei) = 11,19 km/s;

- actiunea de maree, desfasurata de Soare, produce deplasarea mecanica a straturilor ionosferice (marirea zonelor de manifestare) in campul magnetic terestru, in partea de zi a Terrei.

- la nivelul marii, compozitia amestecului gazos al atmosferei este de: 78,08% azot, 20,95% oxigen, 0,93% argon, 0,03% bioxid de carbon; celelalte componente: hidrogenul, heliul, neonul, xenonul, criptonul, metanul detin aproximativ 0,003%;

- greutatea globala a atmosferei reprezinta 5 x 10¹⁵ tone;

- extinderea atmosferei terestre este pana la aproximativ 3-4.000 km de suprafata planetei;

- atmosfera are un rol important in absorbirea celei mai mari parti a radiatiilor X si ultraviolete provenite de la Soare, daunatoare vietii terestre; in ansamblu, invelisul gazos si suprafata terestra absorb circa 55% din radiatia solara; dupa o serie de transformari suferite, o mare parte a acesteia este din nou radiata in spatiul cosmic in zona infrarosie a spectrului; pe de alta parte, radiatia infrarosie a solului terestru este absorbita intr-o masura considerabila de vaporii de apa, bioxidul de carbon si ozon, ceea ce produce un partial „efect de sera”, care sporeste simtitor temperatura medie a suprafetei terestre; restul de circa 45% din energia radiatiei solare care ajunge pe Pamant este insa reflectata in spatiul cosmic; in jurul Pamantului au fost descoperite centuri de radiatii, una interioara si mai multe exterioare, in care predomina protonii si electronii, particule captate de campul magnetic terestru; impartirea in zone sau centuri de radiatii este considerata, adesea, conventionala, intrucat particulele componente umplu, de fapt, intreg spatiul in care actioneaza campul amintit;

- structura interioara a Terrei, dupa unele aprecieri, este formata din 3 straturi principale: cel exterior (scoarta sau crusta), in grosime de numai 30-40 km, alcatuit in principal din granit si bazalt, cel intermediar (magma), bogat in siliciu si magneziu, in grosime de circa 2.900 km si cel interior (nucleul central), cu doua posibile straturi, a caror compozitie difera dupa diferite „probabilitati”, intre structuri solide, lichide si stare de plasma; scoarta/crusta impreuna cu magma formeaza mantaua.

Distanta Terra – Soare:

- minima este 147 milioane km;

- maxima este 152 milioane km;

- medie este 149 milioane km.

_Distanta Terra – Luna:

- minima este 356.000 km;

- maxima este 407.000 km;

- medie este 384.000 km.

- raza ecuatoriala terestra este 6.378,160 km;

- raza polara terestra este 6.356,770 km;

- raza medie terestra este 6.366,746 km.

_Luna:

- masa: 7,35 x 10²⁵ g; fata de Terra = 0,0123 ; volumul: 2,2 x 10²⁵ cm³ = 0,0203 fata de Terra;

- pe Luna, mai mult de 40% din esantioanele de roci = S_iO₂ ;

- forta de atractie a Lunii este de 6 ori si ceva mai mica decat cea terestra;

- temperaturi pe Luna: noaptea (-160° C), ziua (+130° C);

- viteza de eliberare (a atractiei Lunare) = 2,3 km/s;

- viteza medie pe orbita, a Lunii = 1,02 Km/s;

- densitatea Lunii fata de Terra = 0,60 ;

- revolutia siderala = 27,321 zile;

- revolutia sinodica = 29,53 zile.

Inclinarea axelor de rotatie ale planetelor sistemului solar:

Mercur < 7°; Venus = 2°7¢; Terra = 23°40¢; Marte = 24°; Jupiter = 3°4¢; Saturn = 26°45¢; Uranus = 98°; Neptun = 29°.

Rotatia planetelor cu exterior gazos (rotatia exteriorului) se va face diferentiat, avand in vedere forta centrifuga, sensul de rotatie magnetic, compozitia gazoasa, etc, diferentiere facuta intre straturile ecuatoriale si polare (viteza este mai mare la ecuator).

Rotatia siderala a Soarelui se refera la o rotatie completa in jurul centrului, pana la ajungerea exact in locul inceperii observatiei.

Rotatia sinodica a Soarelui (fata de Terra – ca sistem de referinta) se refera la o rotatie completa, dar pana la ajungerea in dreptul configuratiei Terrei, tinand cont si de miscarea acesteia pe orbita (concomitent cu rotatia solara). Astfel si la Luna vom intalni revolutie sinodica si siderala.

Revolutia sinodica a Lunii si rotatia sinodica a Soarelui dau o „reintalnire” in acelasi „punct”, in aceeasi configuratie a Soarelui si Lunii, la mai putin de 28,4 zile, datorita rotatiei mai rapide a Soarelui. Acest ciclu e resimtit de Terra, periodic (la aproximativ 28 zile).

Cele 3 brate galactice sunt: Orion, Sagetatorul, Perseu.

Lumina nu se propaga in toate directiile spatiului cu aceeasi viteza – (Cesar Lattes – Brazilia); o raza de lumina portocalie, de la lampa cu mercur, a suferit variatii semnificative, indreptata spre cele 4 puncte cardinale.

*

Ultima inversiune a polilor magnetici terestri s-a produs cu 12.400 de ani inaintea erei noastre. Dupa Hospers J., Hramov A. si altii, periodicitatea inversarii polilor ar fi de 500 mii de ani. Din datele cunoscute despre Terra si probele stiintifice avute, s-a constatat o incetinire a rotatiei terestre in ultima perioada de timp, o marire de ~ 3 ori a razei orbitei terestre, o micsorare a extinderii campului terestru si o micsorare a densitatii Terrei. Precesia momentului (geo)magnetic terestru (de 23°40¢) este egala cu unghiul dintre perpendiculara pe planul eclipticii si perpendiculara pe planul ecuatorului (care este axa de rotatie). Astfel, precesia momentului geomagnetic terestru si miscarea sincrona de rotatie a Terrei in jurul axei proprii determina pozitia medie a polilor si zonele aurorale. Dupa repetate inversari, de-a lungul erelor geologice [Silurian - cambrian, acum 400 x 10⁶ ani; Devonian, acum 275 x 10⁶ ani; Carbonifer, acum 225 x 10⁶ ani; Permian, acum 185 x 10⁶ ani; Triasic timpuriu, acum (150 - 170) x 10⁶ ani; Triasic mediu, acum 130 x 10⁶ ani; Cretacic – Jurasic, acum 100 x 10⁶ ani; Paleogen, acum 60 x 10⁶ ani; Neogen, acum 25 x 10⁶ ani; Antropogen, sub 25 x 10⁶ ani], polul nord magnetic nu a coborat niciodata in emisfera sudica a Terrei. Traseul parcurs (linie curba, care tinde sa se inchida) de polul nord de-a lungul erelor geologice se datoreste miscarii scoartei terestre (alunecarii crustei pe straturile adanci vascoase ale pamantului, stiind ca dinspre nucleul solid din centru, spre manta, mai  intalnim si nucleul lichid). Miscarea brusca de intoarcere a planetei, de (90° – 12°) = 78°, va fi miscarea pentru realizarea inversarii campului geomagnetic [90° - (180° - 23°40¢):2 » 12°]. Astfel, planeta (corpul ceresc care detine campul magnetic) va intra „in functiune” pe polii de rezerva corespunzatori noilor relatii energetice [in care, ori campurile superioare au fost si ele inversate, ori s-a inversat raportul de vibratie dintre retelele campului (geo)magnetic al planetei si reteaua fundamentala].

*

Universul ar fi format din:

1) campul fundamental (intre 99,9 si 99,99 % din masa Universului);

2) campurile generate ca urmare a evolutiei formelor de existenta, campuri structurale „magnetice”; de asemenea, generate din „contactele” la diferite niveluri, intre formele de existenta; campurile biostructurale (spiritele), insumate la scara Universului [intre 0,00(9) si 0,0(9) % din masa Universului];

3) structurile materiale (~ 4 x 10 ^{– 27} % din masa Universului);

4) structurile de antimaterie (~ 4 x 10 ^{– 27} % din masa Universului);

5) structurile formelor de tranzitie (~ 10 ^{– 27} % din masa Universului);

6) campul caloric sau celelalte combinatii „primitive” structurale (in formare), „fluidul cosmic” (sub)cuantic (~ 10 ^–27 % din masa Universului).

*

Antropologii apreciaza ca primele fiinte antropoide au aparut pe Pamant cu nu mai putin de 2 milioane de ani in urma. Pana de curand se aprecia ca ramasitele cele mai vechi care ar fi putut apartine unor fiinte antropoide au o vechime de aproximativ 550.000 – 450.000 de ani. Pe de alta parte, istoria ne indica cu certitudine existenta inca de acum 12.000 de ani a unor reprezentanti ai lui Homo sapiens foarte asemanatori noua. In vremurile geologice indepartate, la mijlocul tertiarului, Pamantul era locuit de vechi maimute antropoide, a caror dezvoltare a evoluat in doua directii, ajungand dupa cateva zeci de milioane de ani la omul contemporan si la maimutele antropoide pe care le cunoastem astazi.

Evolutia omului poate fi impartita in urmatoarele etape:

Prehominide, maimute care preced omul;

Australopiteci, maimute sudice, precursoare directe ale omului;

Pitecantropi, oameni-maimuta bipezi, cei mai vechi oameni;

Neanderthalieni, primii reprezentanti ai lui Homo sapiens;

Oameni de Cro-Magnon, oameni cugetatori fosili;

Homo sapiens, omul actual, cugetator.

Iradierea cosmica a australopitecului (se spune) a dus la omul de astazi. Radioactivitatea crescuta a dus in Africa la prima specie de hominizi cu mers biped si creier mai dezvoltat decat al maimutei (Homo habilis… cand deja polii erau inversati). O noua schimbare a polilor a dus la Homo erectus, de la care s-a trecut la omul de Neanderthal si, deci, mai apoi la Homo sapiens (acum 40.000 de ani).